Ultima stea - proza scurta

Mă îndreptam deja spre o sinucidere curată aşa că ce mai conta dacă îmi mai pierdeam vremea cinci minute la un colţ de stradă aşteptând ca nenorocirea asta de misiune să se termine? Îmi acceptasem soarta cu mult înainte să fiu capabilă să îmi împletesc neuronii în jurul acestui concept. Eram a lor şi cu asta basta! Cui îi păsa că nimeni nu avea voie să joace decât dacă totul era într-un mod bizar şi plin de complicaţii inutile ale căror predecesoare eram încă inaptă să le înţeles. Oarecum.

Saythorius fusese planeta mea de baştină decând mă ştiam; locuisem, mâncasem, dormisem, îmi trăisem viaţa aici de dinainte ca alţii să aibe în grijă această planetă, era totul acum sau niciodată, era totul aici sau nicicum. Poate că mă lăsasem închisă în mine atâta vreme, dar optsprezece ani reprezentau abisul meu şi al tuturor celor ca mine! Ca şi cetăţean de drept al unei dintre cele mai sărace planete din Universul Alahmidhei aveam dreptul să aleg orice destin îmi doream, atâta vreme cât se afla sub alegerile celor din celelalte douăzeci de planete. În principiu aveam dreptul să îmi aleg să fiu un nimeni.

Cel puţin totul reprezenta alegerea mea într-un fel şi asta conta, sau cel puţin asta încercau să ne bage pe gât toţi cei care aveau voie să facă asta. Gavaris era guvernul nostru; totalitarist, complet dezechilibrat, nelalocul lui, dar totuşi aici şi gata să ne distrugă fără să clipească de mai multe ori. Ideea lor de egalitatea, era conceptul nostru de dezechilibrare, dar nimănui nu îi păsa ce un saythorius avea de zis în apărarea lui. Eram boala care distrusese atâtea lucruri de atât de multă vreme, eram ceea ce mulţi ar considera o civilizaţie fără scrupule, dezordonată şi mereu gata de luptă, dar nu eram aşa! Noi eram cei pe care îi antrenau să devină armata perfectă pentru că sângele nostru conţinea materialul carhantei, noi eram cei programaţi genetic să omorâm fără să gândim prea mult. Eram cei mai răi şi totuşi cu toţii ne căutau; noi eram cei care nu aveam dreptul la alegeri voluntare datorită stigmatei pe care o căram cu noi tot timpul, iar acest timp necruţător ne profana gândirea tot timpul, ne distrugea corpurile cu munca asiduă din minele de cobalt şi ne făcea pielea ca de alabastru. Nici ochii nu ne ajutau să plecăm de aici, fiind singura civilizaţie a căror culoare nu se combina niciodată perfect, ochii noştrii fiind aproape singurul lucru care ne făcea să ne dăm la o parte dintr-o ascensiune pe scara ierarhică.

Ce este o melodie bună?

Ce este o melodie bună?

M-am tot gândit zilele astea la întrebarea „Ce este o melodie bună?” şi mi-am dat seama că sunt un mic punct în univers când vine vorba de răspunsul la această întrebare!

Sincer? Nu ştiu! Pentru mulţi o melodie bună reprezintă doar câteva acorduri bune care te pun în mişcare la prima oră – gen alarma de dimineaţă – pentru alţii muzica înseamnă mai mult, mult mai mult. Aşa că m-am gândit să fac puţină cercetare şi să văd ce şi cum!

Anca a spus: O melodie buna este cea care te poate face sa te simţi detensionat de tot si toate, care te face sa zâmbeşti, sa fredonezi versurile si sa o dai pe repetă incontinuu. Una care te binedispune oricând si oriunde ai auzi-o; depinde si de persoana evident, lucru care face întrebarea subiectiva.

Să mă gândesc. Pentru mine una o melodie bună se face recunoscută foarte greu. Nu trebuie să fie populară sau uitată de vânturi sau ploi, ci trebuie să îmi găsească o anumită stare de spirit sau să îmi înţeleagă aproximativ toate stările de spirit pe care le-am pierdut de-a lungul anilor sau pe care le regăsesc acum când mai am puţin şi împlinesc douăzeci de ani. O melodie bună, întru subiectivitatea mea, înseamnă o anumită frază sau vers care să înţeleagă nouăsprezece ani de viaţă. Greu, ştiu, dar asta nu înseamnă că poate am găsit sau încă mai caut asta.

Mi-a fost mereu mai uşor să mă exprim în scris sau prin muzică, uneori poate m-am exprimat mai bine verbal, dar rareori am ales liniştea sau tăcerea pe post de modalitate de exprimare. Da, ştiu, recunosc – vorbesc mult şi uneori scriu prea mult.

Oricum, mi-am descoperit aviditatea pentru muzică încă din copilărie, când deşi ştiam că sunt praf la categoria ureche muzicală, lăsând la o parte dezastrul de voce pe care îl am, mi-am dat seama că deşi nu deţin niciuna dintre abilităţile pe care le venerez cu atât de multă tărie, am găsit mereu în muzică un refugiu necondiţionat şi care m-a făcut să văd lumea altfel.

Şi de ce să nu recunosc, am trecut prin toate etapele unui ascultător de muzică neexperimentat. Am ascultat melodii din toate genurile posibile. De la manelele care încă mai urlă la vecini ale lui Salam, până la muzica populară sau de operă. Recunosc, am fost un copil neexperimentat şi atunci am ales calea mai „grea” în a-mi defini dorinţa de muzică. Dacă la început am ales să experimentez „comercialul” (toată lumea din jurul meu asculta manele sau alte melodii de care nu sunt ruşinată acum, dar nici mândră nu sunt), am trecut apoi – treptat, treptat – şi la muzică de calitate.

Am ales să ascult ritmuri care să îmi şi inspire ceva. Mereu am fost de părere că o melodie bună nu necesită întotdeauna versuri ca să se facă resimţită, ajungând astfel să ascult simfoniile lui Bethoveen sau să îmi fac playlist-uri întregi cu muzică de vioară sau pian. Că apoi am triat din ele şi am ales doar acele câteva melodii care îmi aminteau sau îmi redau pofta de viţă – partea a doua.

Din muzica clasică – unde am rămas cu destul de multe melodii care şi acum le mai las pe repetă – am trecut şi la stiluri hip-hop, rap, reggae, rock, dance, techno, house şi multe altele. Şi în fiecare dintre ele am găsit cel puţin o melodie care să mă facă să simt ceva, să îmi exalteze sufletul sau să îmi facă inima să tremure de fericire atunci când ajungeam să ascult doar primele acorduri.

Nu m-am declarat niciodată o împătimită a unui gen anume şi asta pentru că, evident, m-am simţit atrasă de mai multe categorii de cât pot număra (iar îmi fac reclamă proastă la matematică);

Aşadar, muzica este un fel de portal către sufletul fiecăruia dintre noi.

Revenind la întrebare, totuşi, nu cred că aş putea să îi dau un răspuns fără să nu fiu destul de evazivă pe tema aceasta. Pentru mine, o melodie bună trebuie să fie melodia aia care să se regăsească în cel puţin 99.9% din cele enumerate mai sus. Pentru tine poate să fie cu totul şi cu totul altceva.

În concluzie, tu ce melodie o consideri foarte bună?

Today's Quote #5

 

Today's Quote #4

Today's Quote #3

Să ne reamintim: Archild de Theodora P.

[Click pe imagine pentru carte]

Descriere:

Ellea este “tipa aceea enervantă care o găseşti în orice clasă. În ultimul an de liceu, cu capul bine ascuns între cărţi, părul pe ochi, care nu vorbeşte cu nimeni şi niciodată nu îi ajută pe ceilalţi cu temele, chiar dacă este geniul clasei.” Dar totodată Ellea este şi un archild. Ce va face această puştoaică ale cărei puteri sunt infinite într-un oraş precum Clarksville, Tennesse, la liceul Northwest? Vreţi să aflaţi? Atunci să o urmărim pe Ell, în noua ei viaţă, în noua ei lume.

Today's Quote #2

Today's Song #2

Destinaţie finală...

Destinaţie finală...

Timpul. De câte ori nu ne-am mirat de împrejurările care se descompun sau se compun în prezenţa noastră, dar pur şi simplu nu am putut să luăm parte la ele, nu pentru că nu ne-am dorit asta, ci pentru că într-un fel am înţeles că nu nouă ne sunt adresate aceste rânduri de viaţă.

Poate că pentru mulţi această dezvăluire nu este nimic şocant. Până aici totul sună bine, dar atunci când înţelegi că devii un fel de abstract al unei generaţii care consideră că telefonul mobil este mai important sau atunci când este mai important să vorbim pe Facebook în loc să ne chinuim să ieşim şi să ascultăm verde în faţă ce are cineva de spus, ajungi să crezi că nimic nu mai contează, că este exact aşa cum spui tu: te-au acaparat maşinăriile mai deştepte, te-au răpit lucrurile care ar trebui să pălească în faţa celor cărora le arăţi că le eşti aproape.

Da, am Facebook, da – trimit mesaje sau sun, dar asta nu înseamnă că dacă ai nevoie de mine nu voi arunca şi nu voi strivii totul în calea mea pentru a putea fi acolo pentru tine.

Sunt genul de persoană căreia nu îi pasă ce cred ceilalţi despre ea, genul de persoană care pune totul mai presus de totul meu personal. Da, uneori mă simt părăsită şi da, uneori nu vreau să vorbesc, dar asta nu înseamnă că mă voi închide pentru totdeauna. Asta nu înseamnă că nu înţeleg, că nu văd sau că nu aud.

Ador persoanele care ştiu să spună în mai puţin de douăzeci de rânduri ce alţii au reuşit să spună în şapte sute de mii de pagini şi tot n-au punctat nimic. Sunt scurtă, la obiect şi mereu gata să îţi arăt că poate greşeşti. Nu am trecut prin toate, ar fi fost imposibil să mai trăiesc încă dacă aş fi făcut asta, dar pot spune că mă simt destul de ageră mintal cât să pot să îţi anticipez următorul pas.

Multe dintre lucrurile care se petrec în jurul meu trec neobservate, dar cu toate acestea încerc să arunc în faţa vieţii câte o palmă din când în când şi să îi reamintesc că este mult mai important să găseşti adevărata valoare a lucrurilor, să poţi să arunci cu încrederea şi să îţi urli amarul fără să fii nevoit să te uiţi înapoi şi să te surprinzi muşcându-ţi buza de jos pentru că ţi-ai fi dorit ca lucrurile să se fi desfăşurat altcumva.

Alergi într-un haos pe care nici tu nu îl mai poţi percepe şi atunci cine eşti? Unde te afli? Unde te duci? Mai crezi? Mai poţi? Mai găseşti alinare, confort? Mai poţi să mai zâmbeşti şi să nu pari distrus de alte gânduri? Mai poţi?

Uneori da, de cele mai multe ori te rezumi la un râs amar pe care doar tu îl cunoşti, dar de cele mai puţine ori ajungi să te exteriorizezi. Să vezi lumea, să atingi lumea, să arăţi lumii că eşti mai tare, mai presus, mai bun decât mulţi alţii! Şi aşa reuşeşti să te rezumi la un fel de univers paralel în care îţi poţi permite să simţi.

Te simţi încolţit de ceilalţi. Hiene gata să îţi sfâşie sufletul şi dorinţa doar pentru simplul fapt pentru că ai îndrăznit să ai o opinie. Sistemul. Sau poate chiar tu însuţi îţi îngrădeşti fericirea şi libertatea. Poate chiar tu eşti cel vinovat! Uită-te la tine mai întâi de a acuza, apoi acuză şi susţine opinia. Este cel mai important să vezi înainte să atingi, dar cel mai bine este să asculţi înainte să iei o decizie.

De cele mai multe ori ne-am întrebat: dar unde mergem? Nimeni nu ştie, cititorule, nimeni nu poate să găsească un răspuns clar. Nu există o destinaţie finală, nu există o linie de sosire pe care să o poţi vedea, există mereu doar ascensiuni şi/sau coborâri de care suntem sau nu fericiţi. Există piedici, momente, lucruri, oameni, înţelesuri pe care uneori le descoperim uşor, dar alteori înţelegem că nu putem să mergem mai departe, că ne-am aruncat într-un crez orb şi am uitat să mai ascultăm ceea ce era cel mai important: viaţa în sine.

Timpul este un fel de ucigaş perfect gata să te denunţe primului eşec şi să uite de tine, dar asta nu înseamnă că nu poţi învinge, asta nu înseamnă că durerea ta nu se poate materializa sub formă de umbre înnegrite de cerneală pe foi îngălbenite de timp, asta nu înseamnă că propriul tău suflet a uitat să mai existe, ci că încearcă o salvare de urgenţă, un fel de „back-up” plan de care nici nu ştiai!

Suntem raţionamente de înaltă clasă, dar nu toţi ştim a folosi raţionamentul sau cunoştinţa de cauză, dar asta nu a împiedicat pe nimeni să se afirme, din contră, asta a ajutat la descoperirea eului nostru interior, la puntea de legătură dintre noi şi restul. Nu este în regulă să fii „normal”, diferit sună mereu mai bine! Găseşte-te pe tine, cititorule, apoi găseşte pe cine cauţi sau ceea ce cauţi!

 

Today's Quote #1

Gânduri pentru prieteni...

Gânduri pentru prieteni...

Nu cred că mai ştiu cum ar trebui să înceapă un text al cărui scop nu îl mai cunosc, dar în mare parte, atunci când vreau să scriu pur şi simplu o fac fără să mă gândesc la altceva. Sau aleg în decurs de vreo patruzeci de minute ce melodie să mă acompanieze, dar acum pare a nu fi cazul, având în vedere că deja am o vagă bănuială unde mă îndrept cu toată chestia asta.

Astăzi am să vorbesc despre prieteni şi despre cum încerc eu să fiu o bună susţinătoare şi cum sunt răsplătită.

După cum ştim, fiecare are modul lui de a se deconecta sau de a a bir cu fugiţii atunci când vine vorba despre cum să facem faţă anumitor situaţii. Ei bine, nu fac niciuna, nici alta. Nu fug atunci când vine vorba să îmi desfac sufletul în faţa propriei mele conştiinţe şi asta nu pentru că doare mai puţin – pentru că pot să vă spun clar că doare şi mai tare – ci pentru că aleg să îmi tratez singură rănile şi să le găsesc singură antidotul potrivit. Că sunt mereu de acord cu răspunsurile pe care le găsesc? Nici chiar aşa, dar asta nu mă împiedică să caut mai departe.

Dorinţa noastră de a trăi într-un fel de societate perfectă, ne-a năruit speranţele şi cel mai important – visele. Aşa că avem aşteptări imense şi poate, nu toate, se sondează cu realizări pe măsură, dar asta nu înseamnă descurajare, ci nevoie de oameni – de „outsideri” care să te ajute să vezi şi altfel. Şi nu tot ce zboară se mănâncă. Am încercat şi asta.

Dar atunci când eu mă ofer să te ajut, când tu îmi ceri ajutorul, păi fac absolut tot ce îmi stă în putinţă să te ajut. Cu o vorbă bună sau nu, cu un fel de gând atotştiutor sau mai ştiu eu ce. Important este că încerc şi poate, uneori, chiar îmi scot anumite răni la iveală pentru a ţi le înţelege tu mai bine pe ale tale.

Nu spun că am trăit două sute de ani, când evident, am trăit doar aproape douăzeci, dar pot să spun că ştiu – sau cel puţin aşa îmi place să cred – că ştiu să fac destul de multe analogii şi să leg rapid punctele între ele. Aşa că dacă nu am trecut prin ce treci tu, asta nu mă face nici imună, dar nici oarbă. Văd anumite conexiuni şi atunci când îmi dau exemplu propria viaţă sau anumite împrejurări, o fac nu pentru că îmi place să vorbesc despre mine – cine mă cunoaşte ştie că urăsc acest lucru – ci pentru că încerc să te fac să vezi anumite „pattern-uri” care s-ar putea să ţi se pară familiare. Zic şi eu?

Iar atunci când vine vorba despre cum aş proceda eu? Îţi dau sfatul subliminal, dar în principiu te auto-întreb tot pe tine: dar tu ce ai face? Da, sunt cam aiurită când vine vorba de sfaturi, dar am modul meu de a le da. Şi da, mă doare dacă alegi să mă urăşti în final, dar poate peste câţiva ani ai să îţi aminteşti de nebuna care te-a presat să faci alegerea care poate a fost chiar şi cea corectă.

Nu mulţi ştim să apreciem un joc de cuvinte bine făcut, dar nu mai suntem nici mulţi care mai ştim să mai trăim prin poveştile altora, iar asta este ciudat – în special pentru că nu mai ştim să savurăm o poveste bună pentru că suntem mult prea prinşi de „update-uri” sau notificări.

Revenind la subiect: pot spune că dau sfaturi – acum cât de bune sunt nu pot să ştiu, dar de obicei încerc să te faci să vezi ce este atât cel mai bun pentru tine cât şi pentru cei care ştii că ţi-au fost alături cum au putut. Prin bune, prin rele, ce mai contează? Ultima dată când am verificat oricum nimic nu era perfect.

Aşa că, pentru o secundă, uită-te la tine! Dar nu doar de dragul de a o face, ci uită-te înăuntrul tău şi gândeşte cu voce tare ceea ce vezi. Îţi place? Da! Super! Nu? Fă o schimbare. Lucruri mărunte, poate mai târziu mai mari. Nu ai de unde să ştii ce îţi rezervă viaţa, dar nici nu ai de unde să ştii cât de tare îţi poate afecta viaţa mai târziu o decizie luată prost acum.

Rândurile astea au fost pentru cei care nu au ştiut că se gândească de două ori înainte de ceva, pentru cei care au primit un sfat şi l-au tratat cu indiferenţă şi pentru cei care aproape că şi-au „omorât” prietenii pentru că nu mai răspundeau la telefon.

Nu contrazic, nu condamn şi nu fac referire la nimeni. Acestea sunt rânduri pe care poate şi tu, cândva, le-ai simţit sau le vei simţi vreodată în viaţa ta.

 

De ce citesc?

De ce citesc?

Din nefericire sunt prinsă în această fugă după un ideal încât am uitat să mă mai gândesc şi la alte întrebări despre viaţă, dar mi-am amintit involuntar de lucrurile care îmi făceau viaţa atât de dulce înainte. Nu ştiu dacă am uitat sau doar mi-am permis să intru în această stare de latenţă totală, poate amândouă, poate niciuna.

Încă nu am uitat, în schimb, singurul lucru care mă mai ţine totuşi cât de cât aici, undeva prinsă la mijloc între adevărata viaţă şi escapadele mele spontane. Gândesc că sunt mai mult decât eu, gândesc că poate asta trebuie să fie şi atunci îmi permit să mă complac într-o situaţie de uitare totală. Să o numesc letargie? Dar ce pierd? Pierd cunoaşterea de care simt că am nevoie pentru ca sângele meu să se regăsească din nou într-un dans nebun cu adrenalina.

Poate că nu am uitat de fapt, poate să sunt doar claustrată de mediul cotidian care mi-a răspuns corpul zilele astea. Sau poate ştiu ce vreau cu adevărat şi atunci mă las prinsă într-un vârtej care se poate spune că a trecut la un cu totul şi cu totul alt nivel; şi de ce nu? De ce să nu spun un simplu „nu pot”? Pentru că, inconştient, ştiu că pot!

Aşadar întrebarea aceasta şi-a realizat pictura cu atâta măiestrie pe altarul sufletului meu creator încât nu m-am putut abţine şi a trebuit să uit şi să mă regăsească, să îmi amintesc şi să las din nou totul uitării, căci doar suntem fiinţe raţionale, ne trebuie capacitatea de a ne „raţionaliza”!

Un prim motiv pentru care citesc şi consider că şi alţii ar trebui să o facă l-aş putea numi „activitate senzorială de înaltă clasă”! Ţi-ai imaginat vreo dată viaţa? Ai văzut-o? Ai atins-o? Ei bine, ea a făcut-o, te-a simţit, te-a atins şi ţi-a dat un scop. Pentru mine cititul reprezintă un scop. Nu citesc pentru că am nevoie de cuvinte, citesc pentru că îmi place să dau sens cuvintelor! Am găsit motivul acesta atunci când am deschis „Alchimistul” de Paulo Coelho; m-am lăsat purtată într-o lume mundană, dar ale cărei conotaţii aveau în sfârşit sens şi pentru mine. Înţelegeam de acum de ce sentimentele sunt sentimente şi nu simple conotaţii hormonale, atribute pe care le acordam superficial doar anumitor stări sufleteşti. Am învăţat să simt şi nu mă refer doar la acele dureri acute de durere sau dorinţă extremă, ci mă refer la faptul că cititul m-a făcut să gust, să văd, să aud lucruri care nici măcar nu erau lângă mine în acel moment. A fost momentul meu de iluminare senzorială, am fost învăţată de aceste jocuri de cuvinte să fiu parte dintr-un întreg mai mare.

Faptul că am învăţat să remediez această lezare emoţională, m-a condus către cel de-al doilea motiv: la descoperirea absolutului psihologic ascuns sub umbre moarte printate negru pe alb care ştiau cum să îmi dărâme orice dorinţă acută de neştiinţă. Psihologic am fost trecută sub semnul oamenilor care doresc mai mult, sub aripa unor înţelesuri ascunse; am fost din nou învăţată să gândesc asemeni criminalului, să încerc să desluşesc mintea unei creaţii, să văd – chiar şi pentru un moment – măreţia unei fiinţe creatoare! Am învăţat să citesc implicată pentru că numai atunci pot să îmi metamorfozez întreaga minte într-o minge a cărui înţelesuri trebuie încă şlefuite. Cărţile mi-au permis să simt gustul unei creaţii pornite din nimic, să simt cu propriile mele degete trăsăturile unei sculpturi a cărei unduiri nu le-aş fi putut desluşi decât dacă aş fi fost privată de toate celelalte simţuri ale mele. M-am înecat în extraordinar şi am uitat de realitate!

Cel de-al treilea motiv mi s-a imprimat ceva mai târziu, dar înţelegerea lui mi-a făcut mintea să perceapă adevărata valoare abia după o analiză ceva mai profundă, care să îmi ameţească toate celelalte gânduri şi să îmi facă pielea să răbufnească într-o provocare de creare a unor modele, aproximativ – din punct de vedere structural – imposibil de reprodus. Motivul în sine nu percepe extrem de multă atenţie, dar pentru mine a devenit un fel de simbol a cărui existenţă încerc să o conturez în fiecare zi: imposibilul. Faptul că puteam să întâlnesc imposibilul, să îl supun tuturor legilor şi să îl las imposibil de deformat îmi agasa fiecare neuron pus pe treaba de a înţelege. Fizic eram condamnat să privesc imposibilul asemeni unei bariere a cărei alcătuire anatomică nu eram capabilă să o percep, dar am ajuns să îmi dau seama de adevărata valoare a imposibilului. A faptului că devine doar o simplă barieră a cărei importanţă psihică depinde doar de noi. Cărţile au reuşit să îmi zdrobească atât de uşor percepţia precoce a unui sentiment de care mă folosisem de atât de multe de ori.

Un alt motiv pentru care citesc se pot considera chiar cărţile în sine, dorinţa nepăsătoare pe care o trăiesc atunci când simt textura filelor, când îmi las ochii să danseze acest vals, uneori, complicat al cuvintelor, alteori atât de simplist. Plăcerea atât de copilărească de a îmi lăsa olfactivul să fie antrenat într-o luptă pe care nu o pot câştiga niciodată: mirosul proaspăt al cărţilor. Acesta ar fi cel de-al patrulea motiv.

Dorinţa mea ciudată către ascensiune s-a manifestat încă de când eram în gimnaziu şi îmi permiteam să citesc „Crima şi pedeapsă” nu pentru că mi se spunea că este o carte mult prea grea, ci pentru că îmi insufla o plăcere ascunsă de a percepe următoarea mişcare. Aşadar, cel de-al cincilea motiv, poate fi considerat dorinţa mea nebună de proiectare pe altarul creaţiei din sufletul fiecăruia a unei poveşti care să îşi lase mintea să gândească douăzeci de mii de scenarii diferite şi care să nu fie niciodată cel care trebuie. Anticiparea a devenit un factor pe care l-am şlefuit mult mai târziu, dar căruia i-am rămas mereu fidelă. Mi-am permis să îmi ofer o portiţă de scăpare atunci când citesc, mi-am permis să îmi las mintea să gândească altceva în timp ce este atentă şi percepe cu totul şi cu totul altceva, lăsându-mi astfel destul timp să îmi conturez sub un condei imaginar următoarea mişcare pe care să nu o pot valida decât după testul final: sfârşitul cărţii.

Al şaselea motiv: are drept reprezentant legal visele. O percepţie extrasenzorială, o adunătură abruptă de succesiuni de imagini, voci, înţelesuri şi percepţii. Am avut posibilitatea să visez atât de multe lucruri datorită cărţilor. Am putut să visez ceea ce n-am crezut că voi putea niciodată să visez: viaţa. Impactul pe care aceste creaturi fără suflet, fără cord şi fără capacităţi pulmonare evident, au reuşit să îmi infecteze mintea până la ultimul strop de autocontrol pe care l-aş mai fi putut avea. Dezlănţuirea acestor înţelesuri nu a făcut decât să îmi sorească şi mai mult curiozitatea despre cărţi, să îmi lase gustul de stăpânire prematură şi totuşi în ultimul stadiu de dezvoltare de care aş putea să dispun. Vise care mi-au permis să înţeles, să văd, să gândesc următorul pas al următoarei conexiuni – aproape – abstracte cu viaţa.

Cel de-al şaptelea motiv a survenit în urma unei dureri a cărei capacităţi nu am fost pregătită să o suport. M-am simţit sfărâmată de unele inflexiuni ale acestei generalităţi vagi ce colindă sub numele de Prietenie şi am ratat să văd piedica imensă care mi-a hărăzit-o. Am ales să nu îi permit să cad într-o lume a cărei conotaţii nu aş fi putut să o înţeleg, ba din contră, am făcut alegerea să îmi închid sufletul într-un alt concept. Am realizat că impactul pe care aceste creaturi fără suflet, fără cord şi fără capacităţi pulmonare menţionat anterior a devenit de fapt o închidere într-un alt suflet. Am redescoperit adevărata valoare şi realizare. Am greşit pentru a înţelege, dar am greşit pentru a putea percepe şi descoperi adevărul. Realizabil şi raţional am fost corectă, am făcut o presupunere care m-a călăuzit către o descoperire, dar fantastic şi abstract am greşit. Am căzut pentru a putea să mă ridic mai sus decât eram înainte să ratez o treaptă.

Antepenultimul, dar nu cel din urmă, motivul cu numărul opt a fost cel care mi-a permis să mă cunosc pe mine însumi. Am realizat cine sunt cu adevărat, ce vreau, de unde plec şi unde vreau să ajung. Mi-a deschis ochii şi mi-a aliniat speranţele, visele, culorile, gândurile, percepţiile, adevărurile, minciunile, trăirile. În câteva cuvinte m-a aranjat pe mine ca om, ca fiinţă raţională percepută raţional de ceilalţi. Am devenit eu însămi un personaj într-o carte pe care o scriu singură, am redenumit viaţa şi am făcut-o carte. Mi-am permis să îmi scriu singură povestea, să îmi dezleg singură misterele şi să atins singură ultima treaptă. Cărţile mi-au trimis ideea, eu doar am şlefuit-o; ele mi-au iniţiat pasiunea, eu doar am lucrat-o; cărţile mi-au adormit mintea şi s-au jucat cu ea de când mă ştiu, eu doar am captat înţelesurile şi le-am eliberat.

Am ajuns, astfel, şi la penultimul motiv, la penultima mea destăinuire, la motivul nouă pentru care am ales că citesc, pentru care am decis să îmi înţeleg lumea. Am ales să citesc pentru a alege să înţeleg, pentru a avea posibilitatea de a spune şi altora ce simt, ce văd, ce cred, ce merită. Am condus această dorinţă ascunsă de a înţelege şi de a fi înţeles la un nivel a cărei acaparare cotidiană nu există, înţelegerea în sine realizându-se doar prin contopirea ta cu aceasta. Vrei să înţelegi, atunci uită-te cu atenţie, deschide ochii şi lasă totul să te năvălească. Trebuie să vezi toate modalităţile, posibilităţile, ieşirile şi intrările înainte să înţelegi.

Ultimul motiv, dar nu cel din urmă, îmi permite – cred – să ţip de fericire pentru că am ales să citesc. Pentru mine să citesc reprezintă un motiv. Citesc pentru că vreau. Pentru că pot. Pentru că am ales să citesc. Pentru că nu văd o altă cale, pentru că sunt orbită de cuvinte, de poveşti, de acţiuni derulate în propriul meu ritm pe o filă de hârtie a cărui puls pot aproape să îl regăsesc dacă mă concentrez. Aşadar, ultimul meu motiv, ultima mea răsuflare înainte de a da POST se concentrează pe nevoia acută şi subliminală de a citi, pe faptul că CITESC!

Tu citești? Tu simți? Vezi? Auzi? Poți?

Pantofi cui. Baruri famate şi Iubiri interzise.

Pantofi cui. Baruri famate şi Iubiri interzise

Acest text este doar o "frază" de aiureli şi imaginaţie! Aceste rânduri trebuie tratate ca atare!

Numele meu este Alex. Am douăzeci şi şapte de ani, o carieră de succes ca designer vestimentar şi un iubit fandosit. În linii mari viaţa mea ar trebui să fie perfectă. O casă frumoasă la periferia Parisului, un apartament luxos în mijlocul New York-ului, modele pe care să le îmbrac sau să le dezbrac cum vreau eu, oameni care mă apreciază, părinţi care stau la mile depărtare de mine, prieteni care nu se mai opresc din sunat..

Şi cu toate astea îmi lipseşte aventura, să simt adrenalina, să pot să spun că vin acasă şi mă simt bine, fericită, primită cu căldură şi nu cu veşnica întrebare: ’Unde-ai fost pân’ la ora asta?’

Am fost la mama dracu’! Unde puteam să fiu? Acolo unde sunt mereu: la „birou” croind modele noi pentru colecţia vară-toamnă, dar pe cine să intereseze asta? Pe nesuferitul meu de iubit? Nu! Eu şi Mark ne-am cunoscut la una din prezentările mele de modă. Un tip simpatic şi mereu cu zâmbetul pe buze sau aşa mi s-a părut mie atunci. Am acceptat să ne întâlnim pentru că îmi plăcea zâmbetul şi simţul umorului. Au trecut luni bune şi în sfârşit am decis că e momentul să facem pasul următor: să ne mutăm împreună. Să fie înţeles din start: eu şi relaţiile suntem ca şoarecele şi pisica. Ştiam că o să cădem în rutină şi o să stăm împreună doar pentru că ne simţim comod unul cu celălalt. Şi aşa s-a şi întâmplat.

-                     Fir-ar! Iar am întârziat!, murmur pe sub mustăţi la ceasul din peretele opus. Anna a plecat de mult, ea e singura care stă cu mine până târziu, dându-mi tot ce îmi trebuie ca să termin mai repede. Problema? Niciodată nu termin repede!

E marţi aşa că e zi sfântă! La mine nu există sâmbătă sau duminică, la mine există Marţea Sfântă! Ziua când las totul de-o parte şi mă afund în plăcerile proprii! Înainte era vorba de sex bun şi ciocolată la pat, acum este vorba despre o zi de spa şi încercări eşuate să nu îmi murdăresc pantofii Prada în drum spre salon. Uneori funcţionează.. alteori nu, ca astăzi! M-am luat cu treaba şi am uitat complet!

Mai verific ceasul o dată. Numai contează, e în zadar! Degeaba m-aş grăbi. Ies din clădirea care mi-a marcat ultimii ani din viaţă şi renunţ la ideea de spa. Transform pe miercuri în ziua sfântă dacă e. Opresc la covrigăria din josul străzii, îmi iau doi covrigi şi o pornesc spre casă. Stau în mijlocul harmalaiei de oraş, aşa că mersul pe jos în pantofi de cinsprezece centimetrii semnaţi Prada şi multe bălţi, nu reprezintă tocmai mediul meu propice! Trag aer în piept fericită când ajung în sfârşit în faţa casei! Strecor cheia în broască, descui şi sunt gata să urlu: „Am veeenit!”, când sunetul pe care eu am uitat să îl mai fac mă învăluie de la etaj!

Cineva geme în casa mea! Cineva face sex în casa mea! În patul meu!

Urc scările aproape explodând, scoţând fum pe nări şi pe urechi, dar mă opresc! Cine sunt eu să fac pe prietena geloasă? Ştiam că se va ajunge aici, ştiam că nu mai suntem un cuplu de mult. Trag o gură de aer, deschid uşa şi intru în propriul meu dormitor. Ah, cât o să am de curăţat! Şi erau şi cearşafurile de la mama! La naiba!

-                     Nu vă opriţi, strig eu. Îmi trebuie doar nişte haine de schimb..

Mark e şocat. Tipa de sub el nici nu ştiu dacă m-a auzit sau s-a surzit singură de la propriile gemete. Aşa bun era în pat Mark? Ciudat, cu mine nu fusese aşa! Doamne! Eram frigidă! Asta era!

-                     Nu, serios, continuaţi. Continui eu să le vorbesc.

Intru în baie, mă schimb repede, îmi iau botinele de la Gucci cu tocuri înalte, îmi pun ochelarii de soare de la Dolce & Gabana şi eşarfa pe care mi-am făcut-o singură acum ceva timp. Pun ceva make-up pe faţă, îmi trec mâinile prin părul ondulat de dimineaţă şi sunt gata de plecare. Trec toate prostiile din poşeta neagră, vintage pe care am luat-o de la un butic din Paris în poşeta mea roşie care strigă „trage-mi-o!”

În noaptea asta totul se dezlănţuie!

Trec din nou prin dormitor şi dau să ies. Mark se chinuie să îşi tragă blugii pe el şi să închidă fermoarul, iar blonda ţipător de sub cearşafuri să se facă mai mică. Clasic, Mark! Clasic!

-                     Alex! Stai!, strigă Mark.

-                     Aa.. nu! Nu e nevoie! Întoarce-te, dar după ce termini te rog să pleci! Valizele sunt sub pat! Te pup!

Şi plec. Închid uşa după mine, închid şi prezentul în faţa măgăriei ăsteia de relaţii şi a vieţii în sine. Sunt puţin deprimată şi ce fac eu când sunt deprimată? Sex. Dar cu cine? Suspin. De asta s-au inventat barurile şi Caroline!

-                     Car! Sunt Alex! Fat-o am nevoie de un „cui”!

Limbaj clasic pentru cei din cartier atunci când au nevoie de o doză de haşiş! Pentru mine înseamnă simplu că am nevoie de cineva cu care să mi-o trag. Mă întâlnesc cu Caroline la unul din barurile vechi din centrul oraşului şi explic tot, iar ea ascultă în timp ce dă vodcă pe gât mai rău ca un rus. Mereu m-am simţit confortabil să îi spun lui Caroline toate problemele, dar ce mai confortabil mă simt când trebuie să o îmbrac. Are un corp de milioane, ascuns sub haine prea ţipătoare.

Nu ştiu cât timp trece, dar simt cum o mână se lasă în jos pe spatele meu. Frumoasă încercare, fraiere! Aş vrea să spun, dar mă întorc şi ochii mi se topesc într-o pereche de ochi albaştrii ca marea! Oh, uite-mi cuiul! Zâmbesc şi încep şarada!

-                     Hei..

-                     Bună şi ţie, răspund eu.

-                     Derek, îmi pare bine!

Nu zău! Ah, dar tot bun eşti! Mi se scurg ochii, nu? Cineva să mă trezească! O simt pe Caroline murmurând un fel de scuză incoerentă şi pleacă. Trădătoarea! O să o răsplătesc mâine!

-                     Alexandra, dar poţi să îmi spui Alex. Încântată de asemenea!

Nici nu ştiu despre ce vorbim, dar tipul urlă a sex pe pâine şi a parfum scump! Iar ochii lui? Mă fac să mă pierd în două oceane de perfecţiunea şi să se termine totul mai repede! Urăsc joaca de „dinainte”, o urăsc pentru că ştiu că deja sunt udă până la genunchi şi doar m-a atins de vreo trei ori! La naiba cu bunele maniere.

-                     Haide. Zic eu.

-                     Haide unde? Mă întreabă el amuzat. Privirea lui parcă râde de mine. Ha! Şi eu râd de mine! Vezi, un lucru în comun.

Strâng din dinţi.

-                     Unde vrei, răspund. Jocul ăsta se joacă în doi, iubire şi eu încă nu sunt suficient de bătrână să uit cum se joacă!

Înţelege aluzia. Normal că o înţelege. Fac pariu că asta face tot timpul, iese seara în baruri, agaţă tipe, le face să răguşească după care trece la alta.

Mă ia de mână, ceea ce mă surprinde, pentru că nu pare tipul clasic de jucător, dar accept orice vrea pentru că promite multe, iar asta e bine. Am nevoie de minciuni adevărate chiar acum.

-                     Derek? Şoptesc eu când ne apropiem de un Lamborghini negru. Tipu’ fură maşini sau?

-                     Da?

Dar nu găsesc ce să mai spun în continuare pentru că el chiar are cheile de la maşină! Sfinte nebunie!

Dacă până acum îmi era frică de viteză acum cred că m-am îndrăgostit de ea. Conduce haotic, nebuneşte, în toate direcţiile, dar nu mă interesează atâta timp când mâna lui continuă să o strângă încet pe a mea. Nu ştiu cum schimbă vitezele, dar ştiu că nu îmi dă drumul aproape deloc. E ciudat să îmi simt inima luând-o la goană pentru un tip care m-a agăţat într-un bar purtând un tricou negru şi o pereche de jeanşi uzaţi în genunchi! În niciun caz stilul meu, dar totuşi..

Mă las purtată de val şi simt că şi lui îi place să îmi simtă inima, de asta continuă să mă strângă din ce în ce mai tare, să îmi simtă pulsul din ce în ce mai bine. Şi nu îmi pasă pentru că momentan sunt din nou adolescentă, din nou liberă să iubesc pe oricine, oricând!

-                     Aproape am ajuns acasă.. îmi spune el.

-                     Nu. Haide într-un loc în care nu ai mai făcut-o niciodată! Haide pe acoperişul unei clădiri!

Sunt nebună? Nu ştiu. Poate e de la alcool. Poate e de la el. Dar îmi place. Vreau aventură!

-                     Sigur!

Îmi răspunde el şi chicoteşte! Ah, la dracu’! Nu ştiu ce fac, ştiu doar că îi sărut uşor degetele care sunt înlănţuite cu ale mele, apoi îmi trec limba peste ele de parcă ar fi cele mai dulci bomboane din istoria dulciurilor. Mă simt atât de bine, iar el simte la fel judecând după condusul şi mai haotic al lui, asta dacă se poate să conducă mai haotic ca înainte.

Nu ştiu cum urcăm scările sau cum ajungem pe acoperiş. Nu ştiu de unde are o pătură şi nici cum reuşeşte să mă facă să îmi dau drumul doar din sărutări. Ştiu doar că atunci când în sfârşit devenim unul mă simt ca acasă, iar asta e pur şi simplu o prostie, dar o simt şi el o simte la fel! Ochii noştrii se înlănţuiesc şi ne putem citi sufletele unul altuia. E ciudat. E bine. E nemaipomenit.

E începutul a ceva mai frumos?

Eşarfa..

16 ani. Liceul şi totul pare normal. Era, de altfel, o zi normală, sau cel puţin aşa speram eu să fie având în vedere că o zi normală la mine presupune cel puţin trei uşi de care să mă lovesc, zece trepte de care mă împiedic sau pur şi simplu o notă nu tocmai perfectă.

L-am întâlnit într-una din escapadele mele în spatele şcolii. Stătea acolo, părea doar epuizat, probabil lucrase mult. Avea cearcăne şi tot tacâmul pentru definiţia „obosit”, nu am îndrăznit să mă apropii, doar l-am privit de la distantă, mereu făceam asta. Era oarecum obositor pentru sentimentele mele să mă auto-joc cu ele. În fine, pauza era împotriva mea, aşa că m-am ridicat de pe banca îngheţată şi am dat să merg spre clasă, numai că el continua să rămână acolo. Nu avea oră sau se hotărâse sa chiulească? Am mers la banca lui, era singur, i-am atins mâinile care erau îngrozitor de reci, dar nu şi-a ridicat privirea. Adormise. Chiar era obosit. M-am aşezat lângă el si i-am învelit mâinile în eşarfa mea. Nu voiam să se transforme într-un cub de gheaţă, cel puţin nu cât trăiam eu. Am râs.

Trecuseră deja zece minute, era prea târziu să mai încerc să ajung la oră, dar prea devreme să îl las acolo. Am deschis cartea mea preferată şi am început să citesc. Era plăcut, chiar dacă gâtul meu aproape că făcea ţurţuri în lipsa călduroasei mele eşarfe. Cu zece minute înainte să se sune de ieşire i-am scris un bileţel şi l-am lăsat între degetele, acum destul de calde, sperând că aşa o să îmi înapoieze totuşi eşarfa. În ziua aceea nu a apărut. Începusem să mă îngrijorez, poate încă mai dormea şi atunci asta ar fi însemnat că sigur se transformase într-o stană de gheaţa. Am alergat spre banca aceea, dar el numai era acolo. Un zâmbet mi-a scăpat şi totuşi îmi voiam eşarfa înapoi, dacă o aruncase?

Zilele treceau iar eşarfa mea tot nu apărea. Deja mă stresa indiferenţa faţă de lucrurile altora. Eram aproape de poarta şcolii când l-am văzut rezemat de gratiile acelea reci, cred că avea vreo dragoste nedescoperită pentru lucrurile care emană răceala… mi-a făcut cu mâna. Bine, probabil nu mie, mă confundase sau îi făcuse cu mâna fetei din spatele meu, era mai drăguţă decât mine. Am trecut pe lângă el şi mi-am continuat drumul.

-                    Hmm. Mi te aminteam mai drăguţă cu persoanele străine. Chiar aşa invizibil sunt?

Vorbea cu mine. Bine, mă ciupeşte cineva? Vă rog?

-                    S-Scuze, nu ştiam că vrei să vorbeşti cu mine. Credeam că aştepţi pe altcineva…

-                    Păi, din câte ştiu eu, tu eşti cea care mi-a împrumutat eşarfa. Am venit să ţi-o înapoiez.

Nu uitase! Dar tot eram curioasă ce făcuse atâta timp.

-                    După o săptămână? Mă aşteptam să o primesc mai repede. Am crezut că ai îngheţat.

-                    N-am îngheţat. După cum se vede. Am avut treabă şi n-am vrut să ţi-o înapoiez.

Poftim? Cum adică nu a vrut să mi-o înapoieze?

-                    De ce? nu cred că dura mult ca să mi-o aduci.

-                    Nu, ai dreptate, nu dura, dar am profitat cât de mult am putut de parfum. Astăzi aproape că nu mai mirosea deloc, aşa că m-am decis să ţi-o înapoiez, dar vreau ceva la schimb. Ceva mai mult.

Bine… visam? Dacă da cred că ar fi timpul să mă trezesc altfel riscam să mă transform într-un rac la cât de mult mă înroşeam. I-am întins eşarfa pe care o purtasem în ziua aceea, dar nu a acceptat-o. M-a luat de mână şi mi-a spus cu cea mai dulce voce, că îi place de mine şi dacă vreau să fiu prietena lui. Aproape că nu îmi mai simţeam picioarele. Dar am reuşit totuşi să dau din cap. Eram foarte fericită. Poţi muri de fericire? Căci eu nu mai aveam mult. 

DRUM DE PRIMĂVARĂ

DRUM DE PRIMĂVARĂ  

Mereu când merg spre casă mă întâmpină colţul meu de primăvară. E frumos să priveşti spre cerul albastru plin de nori albi ca aburul, să vezi cum zboară lin spre paradisul unei noi vieţi, să vezi cum soarele îşi arată imensa faţă încă gălbuie; e palid, dar vara are să îl aducă din nou în amurgul portocaliului.

Privesc la strada părăsită şi parcă şi în urechi începe să îmi cânte uşor vânticelul sălbatic de primăvară. Îi place să se joace şi să cânte toată ziua înecat într-un zâmbet imens. Nici o dată nu întârzie, ştie mereu când mă întorc şi mă primeşte cu chicoteli de copii îngânate de melodii cântate la flaut. Îi place să mă încânte cu flautul său imens pe care îl mânuieşte cu mare măiestrie.

Florile micuţe îngrădesc strada fiind parcă mulţumite de revenirea mea. Mă aplec le ating şi toate încep a se mişca dând naştere unui nou ritual. Verdele codiţelor este atât de străveziu, iar culoarea lor te ridică şi te coboară spre locuri pline de şoapte ce zburdă neîncetat. Nu poţi să nu te opreşti şi să nu admiri rozalii muguri ai pomilor, ce îţi zâmbesc ascunşi după ramuri. Rozul lor atât de neintesificat te poartă pe aripile unei lumi atât de simple şi totuşi atât de complexe. Aripile dăruite cu atâta grijă de muguri se prefac acum într-un mare abis unde întunericul cufundă totul. Te trezeşti fermecat şi cazi din nou în farmecele lor.

Strălucirile soarelui invadează norii albi rugându-te să le urmăreşti mişcările ce par a fi raze albe căzute din haina albastră a cerului. „Raze de primăvară” îmi şopteşte vântul uimit şi el de frumuseţea acestora. Florile suspină rămânând din nou în umbra măreţiei soarelui, vântul începe a îngâna un cântecel nou din flaut pentru măreţul ritm al soarelui. Cu toţii se apleacă în faţa Gălbuiului conducător. Alaiul acestuia este vestit atât de tare de ciripitul păsărelelor încât melodia lor îţi vibrează în inima făcută cât un sâmbure, îţi arată frumuseţea lor închisă într-o notă.

Patimile lor sunt ascunse în acest ritual, iar viaţa lor de necuvântătoare este preschimbată în vieţi de regine şi regi, prinţi şi prinţese. Nimeni nu este mai presus de împăratul soare ce cucereşte în fiecare zi tot mai mult spaţiu pentru venirea măritei Veri.. Prinţesa Primăvară se va apleca în faţa majestăţii sale şi îi va ceda încă o dată locul la tron. Fericirea este atât de mare încât dansul pomilor pare a fi mai mult adusă de o rafală pornită dintr-o dată. Încă nu este timpul să vină, dar când va fi cu toţii vor amuţi de emoţie.

     Ajung lângă gardul verzuliu în ton cu primăvara. Îmi dau seama că am ajuns. Este casa mea, îmbrăcată în albul pur al îngerilor. Realizez că trebuie să mă despart de minunăţia primăverii şi să întru în casă. Durerea provocată de despărţire mă trimite într-un spaţiu în care tot ceea ce vreau este şi tot ceea ce displac este nepomenit…da, camera mea, acum pot să mă aşez şi să visez la minunata Prinţesă Primăvară şi la frumuseţile sale. Mâine prietenii mei au să mă aştepte din nou, la aceeaşi oră, pe strada mea, pe colţul meu de primăvară. Am să îi revăd şi au să mă ducă din nou în alte şi alte locuri nevizitate încă de conştientul omului. Am să zbor pe cerul albastru şi am să chicotesc iarăşi cu mugurii rozi, am să cânt cu păsărelele şi am să citesc florilor o poveste.

Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor...

Despre prietenie

Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide complet. Este exact ceea ce se aşteaptă, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu "când nu ascunzi nimic" celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce aşteaptă de la tine să ascunzi. Este poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui.

Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una nici alta, nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi măcină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că visează la lucruri ce o îndepărtează de adevăr şi de fericire atunci sigur nu eşti sincer, eşti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării definitive. Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viaţa.

În prietenie se întâmpla acelaşi lucru: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifică, contrazice sau afirma în sentimentele prieteniei.

Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin "libertate" înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă, în general, ceea ce la place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei.

Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţă.

"Trecutul devine astfel o altă înfăţişare a condamnării..."

Adolescenţa

Îmi retrăiesc propriul trecut, nici nu mai are importanţă dacă este un trecut îndepărtat sau mai recent, îl numesc doar trecut – o noţiune care mă aruncă în salba de expresii a trăirilor: naivitate, temperament coleric, parşiv, egoist, posesiv, generozitate, frustrări, gelozie, respingere, agresivitate, platonism, acumulare, desfrâu, iubire, puritanism, indolenţă, renunţare la sine. Trecutul devine astfel o altă înfăţişare a condamnării aducând comparaţia în raţiunea irealităţii, ucigându-ne din faşă, reuşind să ne descompună dorinţele, lăsându-ne limitaţi în opţiuni.

Ca şi adolescenţi ne trăim şi ne hrănim iluziile cu acele compromisuri, cu acele experienţe eşuate din neputinţa dăruirii şi de dorinţa de a fi dominaţi de suferinţă atingând astfel punctul refulării şi disputelor filozofice cu cei care ne domină încercând să dezbatem acea tentă de echilibru ireală transpusă în incompetenţă emoţională. Neîmplinirile ne completează perfecta decădere din mintal şi ne condamnă la primul păcat capital: mândria. Am fost aleşi de noi înşine să purtăm stigmatul celei mai profunde suferinţe, să ne materializăm mintea pe un condei pierdut şi prăfuit în raftul din sertarul de jos al biroului. Ne mâzgălim sufletul nu pentru că vrem să simţim durerea lichidă prelingându-se pe mâinile noastre pătate de adolescenţă, ci pentru că vrem să ne materializăm trăirile unui trădător fără milă: timpul.

Ne aruncăm în braţele pustiite ale vieţii tocmai pentru că nu mai ştim cum să scăpăm de emoţiile care ne-au acaparat vieţile. Ne simţim inapţi de a păstra un echilibru cu realitatea, căzând în superficialitate, debutând în noua eră a comunicării, pregătiţi pentru ce nu mai suntem, ignorând ceea ce suntem; tratăm arta de „a exista”, arta de „a trăi” cu dispreţul artei de „a nu fi”. Oficial nu avem curajul de a ne declara decesul. Idealurile noastre, se contemplă devenind adevărate cimitire vii, trezindu-ne victimele laşităţii proprii, afundându-ne într-un proces de curăţire a realului de pe feţele noastre zugrăvite de ireal. Ne simţim neputincioşi în faţa realului tocmai pentru că prin noi trăieşte irealul, o contorsionare a unui infinit potenţial îngheţat într-un finit actual.

Simţim cum fiecare secundă ne face să ne schimbăm, dar de fapt nu realizăm că tocmai faptul că suntem imortalizaţi, prinşi în neschimbare ne propagă sufletele unor himere ale căror finalitate este reducerea sfâşierii sufletului nostru torturat de „suferinţă”.

Propria noastră fericire tristă îmbată şi ultima fărâmă de real contorsionată, devenim păpuşile propriului nostru creier care tânjeşte decât după perfecţiune, lăsându-ne sufletul să devină un lagăr al unui impertinent univers cicatrizat de atât de multă ură. Fantasmele sentimentelor bântuie triste suferinţa, dar nu se încumetă să se preschimbe în fiare ale binelui, căci binele rămâne răul. Ne auto-otrăvim cu ironie şi mister, distrugându-ne din interior către exterior. Oare chiar nu putem să visăm fericirea? Laşitatea nu ne permite căci laşitatea însăşi se află în spatele acelui caracter puternic.

Atingem cu privirea iubirea pentru că nu suntem capabili de a o experimenta, tocmai pentru că ne este frică de imposibil. Credem cu tenacitate că nu suntem decât fiinţe ale căror mişcări sunt necontrolate dacă nu practicăm cu vehemenţă auto-mutilarea sentimentelor noastre. Vedem cu sufletul posibilităţile unei dureri încă dinainte de a se produce ori de a fi capabili să o suportăm.



Suntem fiinţe ale căror principii sunt complicate, suntem fiinţe neînţelese tocmai pentru că nu înţelegem. Suntem, într-un cuvânt, adolescenţi.