Mă
îndreptam deja spre o sinucidere curată aşa că ce mai conta dacă îmi mai
pierdeam vremea cinci minute la un colţ de stradă aşteptând ca nenorocirea asta
de misiune să se termine? Îmi acceptasem soarta cu mult înainte să fiu capabilă
să îmi împletesc neuronii în jurul acestui concept. Eram a lor şi cu asta
basta! Cui îi păsa că nimeni nu avea voie să joace decât dacă totul era într-un
mod bizar şi plin de complicaţii inutile ale căror predecesoare eram încă
inaptă să le înţeles. Oarecum.
Saythorius
fusese
planeta mea de baştină decând mă ştiam; locuisem, mâncasem, dormisem, îmi
trăisem viaţa aici de dinainte ca alţii să aibe în grijă această planetă, era
totul acum sau niciodată, era totul aici sau nicicum. Poate că mă lăsasem
închisă în mine atâta vreme, dar optsprezece ani reprezentau abisul meu şi al
tuturor celor ca mine! Ca şi cetăţean de drept al unei dintre cele mai sărace
planete din Universul Alahmidhei aveam dreptul să aleg orice destin îmi
doream, atâta vreme cât se afla sub alegerile celor din celelalte douăzeci de
planete. În principiu aveam dreptul să îmi aleg să fiu un nimeni.
Cel
puţin totul reprezenta alegerea mea într-un fel şi asta conta, sau cel puţin
asta încercau să ne bage pe gât toţi cei care aveau voie să facă asta. Gavaris
era guvernul nostru; totalitarist, complet dezechilibrat, nelalocul lui, dar
totuşi aici şi gata să ne distrugă fără să clipească de mai multe ori. Ideea
lor de egalitatea, era conceptul nostru de dezechilibrare, dar nimănui nu îi
păsa ce un saythorius avea de zis în apărarea lui. Eram boala care distrusese
atâtea lucruri de atât de multă vreme, eram ceea ce mulţi ar considera o
civilizaţie fără scrupule, dezordonată şi mereu gata de luptă, dar nu eram aşa!
Noi eram cei pe care îi antrenau să devină armata perfectă pentru că sângele
nostru conţinea materialul carhantei, noi eram cei programaţi
genetic să omorâm fără să gândim prea mult. Eram cei mai răi şi totuşi cu toţii
ne căutau; noi eram cei care nu aveam dreptul la alegeri voluntare datorită
stigmatei pe care o căram cu noi tot timpul, iar acest timp necruţător ne
profana gândirea tot timpul, ne distrugea corpurile cu munca asiduă din minele
de cobalt şi ne făcea pielea ca de alabastru. Nici ochii nu ne ajutau să plecăm
de aici, fiind singura civilizaţie a căror culoare nu se combina niciodată
perfect, ochii noştrii fiind aproape singurul lucru care ne făcea să ne dăm la
o parte dintr-o ascensiune pe scara ierarhică.
