De ce citesc?

De ce citesc?

Din nefericire sunt prinsă în această fugă după un ideal încât am uitat să mă mai gândesc şi la alte întrebări despre viaţă, dar mi-am amintit involuntar de lucrurile care îmi făceau viaţa atât de dulce înainte. Nu ştiu dacă am uitat sau doar mi-am permis să intru în această stare de latenţă totală, poate amândouă, poate niciuna.

Încă nu am uitat, în schimb, singurul lucru care mă mai ţine totuşi cât de cât aici, undeva prinsă la mijloc între adevărata viaţă şi escapadele mele spontane. Gândesc că sunt mai mult decât eu, gândesc că poate asta trebuie să fie şi atunci îmi permit să mă complac într-o situaţie de uitare totală. Să o numesc letargie? Dar ce pierd? Pierd cunoaşterea de care simt că am nevoie pentru ca sângele meu să se regăsească din nou într-un dans nebun cu adrenalina.

Poate că nu am uitat de fapt, poate să sunt doar claustrată de mediul cotidian care mi-a răspuns corpul zilele astea. Sau poate ştiu ce vreau cu adevărat şi atunci mă las prinsă într-un vârtej care se poate spune că a trecut la un cu totul şi cu totul alt nivel; şi de ce nu? De ce să nu spun un simplu „nu pot”? Pentru că, inconştient, ştiu că pot!

Aşadar întrebarea aceasta şi-a realizat pictura cu atâta măiestrie pe altarul sufletului meu creator încât nu m-am putut abţine şi a trebuit să uit şi să mă regăsească, să îmi amintesc şi să las din nou totul uitării, căci doar suntem fiinţe raţionale, ne trebuie capacitatea de a ne „raţionaliza”!

Un prim motiv pentru care citesc şi consider că şi alţii ar trebui să o facă l-aş putea numi „activitate senzorială de înaltă clasă”! Ţi-ai imaginat vreo dată viaţa? Ai văzut-o? Ai atins-o? Ei bine, ea a făcut-o, te-a simţit, te-a atins şi ţi-a dat un scop. Pentru mine cititul reprezintă un scop. Nu citesc pentru că am nevoie de cuvinte, citesc pentru că îmi place să dau sens cuvintelor! Am găsit motivul acesta atunci când am deschis „Alchimistul” de Paulo Coelho; m-am lăsat purtată într-o lume mundană, dar ale cărei conotaţii aveau în sfârşit sens şi pentru mine. Înţelegeam de acum de ce sentimentele sunt sentimente şi nu simple conotaţii hormonale, atribute pe care le acordam superficial doar anumitor stări sufleteşti. Am învăţat să simt şi nu mă refer doar la acele dureri acute de durere sau dorinţă extremă, ci mă refer la faptul că cititul m-a făcut să gust, să văd, să aud lucruri care nici măcar nu erau lângă mine în acel moment. A fost momentul meu de iluminare senzorială, am fost învăţată de aceste jocuri de cuvinte să fiu parte dintr-un întreg mai mare.

Faptul că am învăţat să remediez această lezare emoţională, m-a condus către cel de-al doilea motiv: la descoperirea absolutului psihologic ascuns sub umbre moarte printate negru pe alb care ştiau cum să îmi dărâme orice dorinţă acută de neştiinţă. Psihologic am fost trecută sub semnul oamenilor care doresc mai mult, sub aripa unor înţelesuri ascunse; am fost din nou învăţată să gândesc asemeni criminalului, să încerc să desluşesc mintea unei creaţii, să văd – chiar şi pentru un moment – măreţia unei fiinţe creatoare! Am învăţat să citesc implicată pentru că numai atunci pot să îmi metamorfozez întreaga minte într-o minge a cărui înţelesuri trebuie încă şlefuite. Cărţile mi-au permis să simt gustul unei creaţii pornite din nimic, să simt cu propriile mele degete trăsăturile unei sculpturi a cărei unduiri nu le-aş fi putut desluşi decât dacă aş fi fost privată de toate celelalte simţuri ale mele. M-am înecat în extraordinar şi am uitat de realitate!

Cel de-al treilea motiv mi s-a imprimat ceva mai târziu, dar înţelegerea lui mi-a făcut mintea să perceapă adevărata valoare abia după o analiză ceva mai profundă, care să îmi ameţească toate celelalte gânduri şi să îmi facă pielea să răbufnească într-o provocare de creare a unor modele, aproximativ – din punct de vedere structural – imposibil de reprodus. Motivul în sine nu percepe extrem de multă atenţie, dar pentru mine a devenit un fel de simbol a cărui existenţă încerc să o conturez în fiecare zi: imposibilul. Faptul că puteam să întâlnesc imposibilul, să îl supun tuturor legilor şi să îl las imposibil de deformat îmi agasa fiecare neuron pus pe treaba de a înţelege. Fizic eram condamnat să privesc imposibilul asemeni unei bariere a cărei alcătuire anatomică nu eram capabilă să o percep, dar am ajuns să îmi dau seama de adevărata valoare a imposibilului. A faptului că devine doar o simplă barieră a cărei importanţă psihică depinde doar de noi. Cărţile au reuşit să îmi zdrobească atât de uşor percepţia precoce a unui sentiment de care mă folosisem de atât de multe de ori.

Un alt motiv pentru care citesc se pot considera chiar cărţile în sine, dorinţa nepăsătoare pe care o trăiesc atunci când simt textura filelor, când îmi las ochii să danseze acest vals, uneori, complicat al cuvintelor, alteori atât de simplist. Plăcerea atât de copilărească de a îmi lăsa olfactivul să fie antrenat într-o luptă pe care nu o pot câştiga niciodată: mirosul proaspăt al cărţilor. Acesta ar fi cel de-al patrulea motiv.

Dorinţa mea ciudată către ascensiune s-a manifestat încă de când eram în gimnaziu şi îmi permiteam să citesc „Crima şi pedeapsă” nu pentru că mi se spunea că este o carte mult prea grea, ci pentru că îmi insufla o plăcere ascunsă de a percepe următoarea mişcare. Aşadar, cel de-al cincilea motiv, poate fi considerat dorinţa mea nebună de proiectare pe altarul creaţiei din sufletul fiecăruia a unei poveşti care să îşi lase mintea să gândească douăzeci de mii de scenarii diferite şi care să nu fie niciodată cel care trebuie. Anticiparea a devenit un factor pe care l-am şlefuit mult mai târziu, dar căruia i-am rămas mereu fidelă. Mi-am permis să îmi ofer o portiţă de scăpare atunci când citesc, mi-am permis să îmi las mintea să gândească altceva în timp ce este atentă şi percepe cu totul şi cu totul altceva, lăsându-mi astfel destul timp să îmi conturez sub un condei imaginar următoarea mişcare pe care să nu o pot valida decât după testul final: sfârşitul cărţii.

Al şaselea motiv: are drept reprezentant legal visele. O percepţie extrasenzorială, o adunătură abruptă de succesiuni de imagini, voci, înţelesuri şi percepţii. Am avut posibilitatea să visez atât de multe lucruri datorită cărţilor. Am putut să visez ceea ce n-am crezut că voi putea niciodată să visez: viaţa. Impactul pe care aceste creaturi fără suflet, fără cord şi fără capacităţi pulmonare evident, au reuşit să îmi infecteze mintea până la ultimul strop de autocontrol pe care l-aş mai fi putut avea. Dezlănţuirea acestor înţelesuri nu a făcut decât să îmi sorească şi mai mult curiozitatea despre cărţi, să îmi lase gustul de stăpânire prematură şi totuşi în ultimul stadiu de dezvoltare de care aş putea să dispun. Vise care mi-au permis să înţeles, să văd, să gândesc următorul pas al următoarei conexiuni – aproape – abstracte cu viaţa.

Cel de-al şaptelea motiv a survenit în urma unei dureri a cărei capacităţi nu am fost pregătită să o suport. M-am simţit sfărâmată de unele inflexiuni ale acestei generalităţi vagi ce colindă sub numele de Prietenie şi am ratat să văd piedica imensă care mi-a hărăzit-o. Am ales să nu îi permit să cad într-o lume a cărei conotaţii nu aş fi putut să o înţeleg, ba din contră, am făcut alegerea să îmi închid sufletul într-un alt concept. Am realizat că impactul pe care aceste creaturi fără suflet, fără cord şi fără capacităţi pulmonare menţionat anterior a devenit de fapt o închidere într-un alt suflet. Am redescoperit adevărata valoare şi realizare. Am greşit pentru a înţelege, dar am greşit pentru a putea percepe şi descoperi adevărul. Realizabil şi raţional am fost corectă, am făcut o presupunere care m-a călăuzit către o descoperire, dar fantastic şi abstract am greşit. Am căzut pentru a putea să mă ridic mai sus decât eram înainte să ratez o treaptă.

Antepenultimul, dar nu cel din urmă, motivul cu numărul opt a fost cel care mi-a permis să mă cunosc pe mine însumi. Am realizat cine sunt cu adevărat, ce vreau, de unde plec şi unde vreau să ajung. Mi-a deschis ochii şi mi-a aliniat speranţele, visele, culorile, gândurile, percepţiile, adevărurile, minciunile, trăirile. În câteva cuvinte m-a aranjat pe mine ca om, ca fiinţă raţională percepută raţional de ceilalţi. Am devenit eu însămi un personaj într-o carte pe care o scriu singură, am redenumit viaţa şi am făcut-o carte. Mi-am permis să îmi scriu singură povestea, să îmi dezleg singură misterele şi să atins singură ultima treaptă. Cărţile mi-au trimis ideea, eu doar am şlefuit-o; ele mi-au iniţiat pasiunea, eu doar am lucrat-o; cărţile mi-au adormit mintea şi s-au jucat cu ea de când mă ştiu, eu doar am captat înţelesurile şi le-am eliberat.

Am ajuns, astfel, şi la penultimul motiv, la penultima mea destăinuire, la motivul nouă pentru care am ales că citesc, pentru care am decis să îmi înţeleg lumea. Am ales să citesc pentru a alege să înţeleg, pentru a avea posibilitatea de a spune şi altora ce simt, ce văd, ce cred, ce merită. Am condus această dorinţă ascunsă de a înţelege şi de a fi înţeles la un nivel a cărei acaparare cotidiană nu există, înţelegerea în sine realizându-se doar prin contopirea ta cu aceasta. Vrei să înţelegi, atunci uită-te cu atenţie, deschide ochii şi lasă totul să te năvălească. Trebuie să vezi toate modalităţile, posibilităţile, ieşirile şi intrările înainte să înţelegi.

Ultimul motiv, dar nu cel din urmă, îmi permite – cred – să ţip de fericire pentru că am ales să citesc. Pentru mine să citesc reprezintă un motiv. Citesc pentru că vreau. Pentru că pot. Pentru că am ales să citesc. Pentru că nu văd o altă cale, pentru că sunt orbită de cuvinte, de poveşti, de acţiuni derulate în propriul meu ritm pe o filă de hârtie a cărui puls pot aproape să îl regăsesc dacă mă concentrez. Aşadar, ultimul meu motiv, ultima mea răsuflare înainte de a da POST se concentrează pe nevoia acută şi subliminală de a citi, pe faptul că CITESC!

Tu citești? Tu simți? Vezi? Auzi? Poți?