Today's Song #2

Destinaţie finală...

Destinaţie finală...

Timpul. De câte ori nu ne-am mirat de împrejurările care se descompun sau se compun în prezenţa noastră, dar pur şi simplu nu am putut să luăm parte la ele, nu pentru că nu ne-am dorit asta, ci pentru că într-un fel am înţeles că nu nouă ne sunt adresate aceste rânduri de viaţă.

Poate că pentru mulţi această dezvăluire nu este nimic şocant. Până aici totul sună bine, dar atunci când înţelegi că devii un fel de abstract al unei generaţii care consideră că telefonul mobil este mai important sau atunci când este mai important să vorbim pe Facebook în loc să ne chinuim să ieşim şi să ascultăm verde în faţă ce are cineva de spus, ajungi să crezi că nimic nu mai contează, că este exact aşa cum spui tu: te-au acaparat maşinăriile mai deştepte, te-au răpit lucrurile care ar trebui să pălească în faţa celor cărora le arăţi că le eşti aproape.

Da, am Facebook, da – trimit mesaje sau sun, dar asta nu înseamnă că dacă ai nevoie de mine nu voi arunca şi nu voi strivii totul în calea mea pentru a putea fi acolo pentru tine.

Sunt genul de persoană căreia nu îi pasă ce cred ceilalţi despre ea, genul de persoană care pune totul mai presus de totul meu personal. Da, uneori mă simt părăsită şi da, uneori nu vreau să vorbesc, dar asta nu înseamnă că mă voi închide pentru totdeauna. Asta nu înseamnă că nu înţeleg, că nu văd sau că nu aud.

Ador persoanele care ştiu să spună în mai puţin de douăzeci de rânduri ce alţii au reuşit să spună în şapte sute de mii de pagini şi tot n-au punctat nimic. Sunt scurtă, la obiect şi mereu gata să îţi arăt că poate greşeşti. Nu am trecut prin toate, ar fi fost imposibil să mai trăiesc încă dacă aş fi făcut asta, dar pot spune că mă simt destul de ageră mintal cât să pot să îţi anticipez următorul pas.

Multe dintre lucrurile care se petrec în jurul meu trec neobservate, dar cu toate acestea încerc să arunc în faţa vieţii câte o palmă din când în când şi să îi reamintesc că este mult mai important să găseşti adevărata valoare a lucrurilor, să poţi să arunci cu încrederea şi să îţi urli amarul fără să fii nevoit să te uiţi înapoi şi să te surprinzi muşcându-ţi buza de jos pentru că ţi-ai fi dorit ca lucrurile să se fi desfăşurat altcumva.

Alergi într-un haos pe care nici tu nu îl mai poţi percepe şi atunci cine eşti? Unde te afli? Unde te duci? Mai crezi? Mai poţi? Mai găseşti alinare, confort? Mai poţi să mai zâmbeşti şi să nu pari distrus de alte gânduri? Mai poţi?

Uneori da, de cele mai multe ori te rezumi la un râs amar pe care doar tu îl cunoşti, dar de cele mai puţine ori ajungi să te exteriorizezi. Să vezi lumea, să atingi lumea, să arăţi lumii că eşti mai tare, mai presus, mai bun decât mulţi alţii! Şi aşa reuşeşti să te rezumi la un fel de univers paralel în care îţi poţi permite să simţi.

Te simţi încolţit de ceilalţi. Hiene gata să îţi sfâşie sufletul şi dorinţa doar pentru simplul fapt pentru că ai îndrăznit să ai o opinie. Sistemul. Sau poate chiar tu însuţi îţi îngrădeşti fericirea şi libertatea. Poate chiar tu eşti cel vinovat! Uită-te la tine mai întâi de a acuza, apoi acuză şi susţine opinia. Este cel mai important să vezi înainte să atingi, dar cel mai bine este să asculţi înainte să iei o decizie.

De cele mai multe ori ne-am întrebat: dar unde mergem? Nimeni nu ştie, cititorule, nimeni nu poate să găsească un răspuns clar. Nu există o destinaţie finală, nu există o linie de sosire pe care să o poţi vedea, există mereu doar ascensiuni şi/sau coborâri de care suntem sau nu fericiţi. Există piedici, momente, lucruri, oameni, înţelesuri pe care uneori le descoperim uşor, dar alteori înţelegem că nu putem să mergem mai departe, că ne-am aruncat într-un crez orb şi am uitat să mai ascultăm ceea ce era cel mai important: viaţa în sine.

Timpul este un fel de ucigaş perfect gata să te denunţe primului eşec şi să uite de tine, dar asta nu înseamnă că nu poţi învinge, asta nu înseamnă că durerea ta nu se poate materializa sub formă de umbre înnegrite de cerneală pe foi îngălbenite de timp, asta nu înseamnă că propriul tău suflet a uitat să mai existe, ci că încearcă o salvare de urgenţă, un fel de „back-up” plan de care nici nu ştiai!

Suntem raţionamente de înaltă clasă, dar nu toţi ştim a folosi raţionamentul sau cunoştinţa de cauză, dar asta nu a împiedicat pe nimeni să se afirme, din contră, asta a ajutat la descoperirea eului nostru interior, la puntea de legătură dintre noi şi restul. Nu este în regulă să fii „normal”, diferit sună mereu mai bine! Găseşte-te pe tine, cititorule, apoi găseşte pe cine cauţi sau ceea ce cauţi!

 

Today's Quote #1

Gânduri pentru prieteni...

Gânduri pentru prieteni...

Nu cred că mai ştiu cum ar trebui să înceapă un text al cărui scop nu îl mai cunosc, dar în mare parte, atunci când vreau să scriu pur şi simplu o fac fără să mă gândesc la altceva. Sau aleg în decurs de vreo patruzeci de minute ce melodie să mă acompanieze, dar acum pare a nu fi cazul, având în vedere că deja am o vagă bănuială unde mă îndrept cu toată chestia asta.

Astăzi am să vorbesc despre prieteni şi despre cum încerc eu să fiu o bună susţinătoare şi cum sunt răsplătită.

După cum ştim, fiecare are modul lui de a se deconecta sau de a a bir cu fugiţii atunci când vine vorba despre cum să facem faţă anumitor situaţii. Ei bine, nu fac niciuna, nici alta. Nu fug atunci când vine vorba să îmi desfac sufletul în faţa propriei mele conştiinţe şi asta nu pentru că doare mai puţin – pentru că pot să vă spun clar că doare şi mai tare – ci pentru că aleg să îmi tratez singură rănile şi să le găsesc singură antidotul potrivit. Că sunt mereu de acord cu răspunsurile pe care le găsesc? Nici chiar aşa, dar asta nu mă împiedică să caut mai departe.

Dorinţa noastră de a trăi într-un fel de societate perfectă, ne-a năruit speranţele şi cel mai important – visele. Aşa că avem aşteptări imense şi poate, nu toate, se sondează cu realizări pe măsură, dar asta nu înseamnă descurajare, ci nevoie de oameni – de „outsideri” care să te ajute să vezi şi altfel. Şi nu tot ce zboară se mănâncă. Am încercat şi asta.

Dar atunci când eu mă ofer să te ajut, când tu îmi ceri ajutorul, păi fac absolut tot ce îmi stă în putinţă să te ajut. Cu o vorbă bună sau nu, cu un fel de gând atotştiutor sau mai ştiu eu ce. Important este că încerc şi poate, uneori, chiar îmi scot anumite răni la iveală pentru a ţi le înţelege tu mai bine pe ale tale.

Nu spun că am trăit două sute de ani, când evident, am trăit doar aproape douăzeci, dar pot să spun că ştiu – sau cel puţin aşa îmi place să cred – că ştiu să fac destul de multe analogii şi să leg rapid punctele între ele. Aşa că dacă nu am trecut prin ce treci tu, asta nu mă face nici imună, dar nici oarbă. Văd anumite conexiuni şi atunci când îmi dau exemplu propria viaţă sau anumite împrejurări, o fac nu pentru că îmi place să vorbesc despre mine – cine mă cunoaşte ştie că urăsc acest lucru – ci pentru că încerc să te fac să vezi anumite „pattern-uri” care s-ar putea să ţi se pară familiare. Zic şi eu?

Iar atunci când vine vorba despre cum aş proceda eu? Îţi dau sfatul subliminal, dar în principiu te auto-întreb tot pe tine: dar tu ce ai face? Da, sunt cam aiurită când vine vorba de sfaturi, dar am modul meu de a le da. Şi da, mă doare dacă alegi să mă urăşti în final, dar poate peste câţiva ani ai să îţi aminteşti de nebuna care te-a presat să faci alegerea care poate a fost chiar şi cea corectă.

Nu mulţi ştim să apreciem un joc de cuvinte bine făcut, dar nu mai suntem nici mulţi care mai ştim să mai trăim prin poveştile altora, iar asta este ciudat – în special pentru că nu mai ştim să savurăm o poveste bună pentru că suntem mult prea prinşi de „update-uri” sau notificări.

Revenind la subiect: pot spune că dau sfaturi – acum cât de bune sunt nu pot să ştiu, dar de obicei încerc să te faci să vezi ce este atât cel mai bun pentru tine cât şi pentru cei care ştii că ţi-au fost alături cum au putut. Prin bune, prin rele, ce mai contează? Ultima dată când am verificat oricum nimic nu era perfect.

Aşa că, pentru o secundă, uită-te la tine! Dar nu doar de dragul de a o face, ci uită-te înăuntrul tău şi gândeşte cu voce tare ceea ce vezi. Îţi place? Da! Super! Nu? Fă o schimbare. Lucruri mărunte, poate mai târziu mai mari. Nu ai de unde să ştii ce îţi rezervă viaţa, dar nici nu ai de unde să ştii cât de tare îţi poate afecta viaţa mai târziu o decizie luată prost acum.

Rândurile astea au fost pentru cei care nu au ştiut că se gândească de două ori înainte de ceva, pentru cei care au primit un sfat şi l-au tratat cu indiferenţă şi pentru cei care aproape că şi-au „omorât” prietenii pentru că nu mai răspundeau la telefon.

Nu contrazic, nu condamn şi nu fac referire la nimeni. Acestea sunt rânduri pe care poate şi tu, cândva, le-ai simţit sau le vei simţi vreodată în viaţa ta.

 

De ce citesc?

De ce citesc?

Din nefericire sunt prinsă în această fugă după un ideal încât am uitat să mă mai gândesc şi la alte întrebări despre viaţă, dar mi-am amintit involuntar de lucrurile care îmi făceau viaţa atât de dulce înainte. Nu ştiu dacă am uitat sau doar mi-am permis să intru în această stare de latenţă totală, poate amândouă, poate niciuna.

Încă nu am uitat, în schimb, singurul lucru care mă mai ţine totuşi cât de cât aici, undeva prinsă la mijloc între adevărata viaţă şi escapadele mele spontane. Gândesc că sunt mai mult decât eu, gândesc că poate asta trebuie să fie şi atunci îmi permit să mă complac într-o situaţie de uitare totală. Să o numesc letargie? Dar ce pierd? Pierd cunoaşterea de care simt că am nevoie pentru ca sângele meu să se regăsească din nou într-un dans nebun cu adrenalina.

Poate că nu am uitat de fapt, poate să sunt doar claustrată de mediul cotidian care mi-a răspuns corpul zilele astea. Sau poate ştiu ce vreau cu adevărat şi atunci mă las prinsă într-un vârtej care se poate spune că a trecut la un cu totul şi cu totul alt nivel; şi de ce nu? De ce să nu spun un simplu „nu pot”? Pentru că, inconştient, ştiu că pot!

Aşadar întrebarea aceasta şi-a realizat pictura cu atâta măiestrie pe altarul sufletului meu creator încât nu m-am putut abţine şi a trebuit să uit şi să mă regăsească, să îmi amintesc şi să las din nou totul uitării, căci doar suntem fiinţe raţionale, ne trebuie capacitatea de a ne „raţionaliza”!

Un prim motiv pentru care citesc şi consider că şi alţii ar trebui să o facă l-aş putea numi „activitate senzorială de înaltă clasă”! Ţi-ai imaginat vreo dată viaţa? Ai văzut-o? Ai atins-o? Ei bine, ea a făcut-o, te-a simţit, te-a atins şi ţi-a dat un scop. Pentru mine cititul reprezintă un scop. Nu citesc pentru că am nevoie de cuvinte, citesc pentru că îmi place să dau sens cuvintelor! Am găsit motivul acesta atunci când am deschis „Alchimistul” de Paulo Coelho; m-am lăsat purtată într-o lume mundană, dar ale cărei conotaţii aveau în sfârşit sens şi pentru mine. Înţelegeam de acum de ce sentimentele sunt sentimente şi nu simple conotaţii hormonale, atribute pe care le acordam superficial doar anumitor stări sufleteşti. Am învăţat să simt şi nu mă refer doar la acele dureri acute de durere sau dorinţă extremă, ci mă refer la faptul că cititul m-a făcut să gust, să văd, să aud lucruri care nici măcar nu erau lângă mine în acel moment. A fost momentul meu de iluminare senzorială, am fost învăţată de aceste jocuri de cuvinte să fiu parte dintr-un întreg mai mare.

Faptul că am învăţat să remediez această lezare emoţională, m-a condus către cel de-al doilea motiv: la descoperirea absolutului psihologic ascuns sub umbre moarte printate negru pe alb care ştiau cum să îmi dărâme orice dorinţă acută de neştiinţă. Psihologic am fost trecută sub semnul oamenilor care doresc mai mult, sub aripa unor înţelesuri ascunse; am fost din nou învăţată să gândesc asemeni criminalului, să încerc să desluşesc mintea unei creaţii, să văd – chiar şi pentru un moment – măreţia unei fiinţe creatoare! Am învăţat să citesc implicată pentru că numai atunci pot să îmi metamorfozez întreaga minte într-o minge a cărui înţelesuri trebuie încă şlefuite. Cărţile mi-au permis să simt gustul unei creaţii pornite din nimic, să simt cu propriile mele degete trăsăturile unei sculpturi a cărei unduiri nu le-aş fi putut desluşi decât dacă aş fi fost privată de toate celelalte simţuri ale mele. M-am înecat în extraordinar şi am uitat de realitate!

Cel de-al treilea motiv mi s-a imprimat ceva mai târziu, dar înţelegerea lui mi-a făcut mintea să perceapă adevărata valoare abia după o analiză ceva mai profundă, care să îmi ameţească toate celelalte gânduri şi să îmi facă pielea să răbufnească într-o provocare de creare a unor modele, aproximativ – din punct de vedere structural – imposibil de reprodus. Motivul în sine nu percepe extrem de multă atenţie, dar pentru mine a devenit un fel de simbol a cărui existenţă încerc să o conturez în fiecare zi: imposibilul. Faptul că puteam să întâlnesc imposibilul, să îl supun tuturor legilor şi să îl las imposibil de deformat îmi agasa fiecare neuron pus pe treaba de a înţelege. Fizic eram condamnat să privesc imposibilul asemeni unei bariere a cărei alcătuire anatomică nu eram capabilă să o percep, dar am ajuns să îmi dau seama de adevărata valoare a imposibilului. A faptului că devine doar o simplă barieră a cărei importanţă psihică depinde doar de noi. Cărţile au reuşit să îmi zdrobească atât de uşor percepţia precoce a unui sentiment de care mă folosisem de atât de multe de ori.

Un alt motiv pentru care citesc se pot considera chiar cărţile în sine, dorinţa nepăsătoare pe care o trăiesc atunci când simt textura filelor, când îmi las ochii să danseze acest vals, uneori, complicat al cuvintelor, alteori atât de simplist. Plăcerea atât de copilărească de a îmi lăsa olfactivul să fie antrenat într-o luptă pe care nu o pot câştiga niciodată: mirosul proaspăt al cărţilor. Acesta ar fi cel de-al patrulea motiv.

Dorinţa mea ciudată către ascensiune s-a manifestat încă de când eram în gimnaziu şi îmi permiteam să citesc „Crima şi pedeapsă” nu pentru că mi se spunea că este o carte mult prea grea, ci pentru că îmi insufla o plăcere ascunsă de a percepe următoarea mişcare. Aşadar, cel de-al cincilea motiv, poate fi considerat dorinţa mea nebună de proiectare pe altarul creaţiei din sufletul fiecăruia a unei poveşti care să îşi lase mintea să gândească douăzeci de mii de scenarii diferite şi care să nu fie niciodată cel care trebuie. Anticiparea a devenit un factor pe care l-am şlefuit mult mai târziu, dar căruia i-am rămas mereu fidelă. Mi-am permis să îmi ofer o portiţă de scăpare atunci când citesc, mi-am permis să îmi las mintea să gândească altceva în timp ce este atentă şi percepe cu totul şi cu totul altceva, lăsându-mi astfel destul timp să îmi conturez sub un condei imaginar următoarea mişcare pe care să nu o pot valida decât după testul final: sfârşitul cărţii.

Al şaselea motiv: are drept reprezentant legal visele. O percepţie extrasenzorială, o adunătură abruptă de succesiuni de imagini, voci, înţelesuri şi percepţii. Am avut posibilitatea să visez atât de multe lucruri datorită cărţilor. Am putut să visez ceea ce n-am crezut că voi putea niciodată să visez: viaţa. Impactul pe care aceste creaturi fără suflet, fără cord şi fără capacităţi pulmonare evident, au reuşit să îmi infecteze mintea până la ultimul strop de autocontrol pe care l-aş mai fi putut avea. Dezlănţuirea acestor înţelesuri nu a făcut decât să îmi sorească şi mai mult curiozitatea despre cărţi, să îmi lase gustul de stăpânire prematură şi totuşi în ultimul stadiu de dezvoltare de care aş putea să dispun. Vise care mi-au permis să înţeles, să văd, să gândesc următorul pas al următoarei conexiuni – aproape – abstracte cu viaţa.

Cel de-al şaptelea motiv a survenit în urma unei dureri a cărei capacităţi nu am fost pregătită să o suport. M-am simţit sfărâmată de unele inflexiuni ale acestei generalităţi vagi ce colindă sub numele de Prietenie şi am ratat să văd piedica imensă care mi-a hărăzit-o. Am ales să nu îi permit să cad într-o lume a cărei conotaţii nu aş fi putut să o înţeleg, ba din contră, am făcut alegerea să îmi închid sufletul într-un alt concept. Am realizat că impactul pe care aceste creaturi fără suflet, fără cord şi fără capacităţi pulmonare menţionat anterior a devenit de fapt o închidere într-un alt suflet. Am redescoperit adevărata valoare şi realizare. Am greşit pentru a înţelege, dar am greşit pentru a putea percepe şi descoperi adevărul. Realizabil şi raţional am fost corectă, am făcut o presupunere care m-a călăuzit către o descoperire, dar fantastic şi abstract am greşit. Am căzut pentru a putea să mă ridic mai sus decât eram înainte să ratez o treaptă.

Antepenultimul, dar nu cel din urmă, motivul cu numărul opt a fost cel care mi-a permis să mă cunosc pe mine însumi. Am realizat cine sunt cu adevărat, ce vreau, de unde plec şi unde vreau să ajung. Mi-a deschis ochii şi mi-a aliniat speranţele, visele, culorile, gândurile, percepţiile, adevărurile, minciunile, trăirile. În câteva cuvinte m-a aranjat pe mine ca om, ca fiinţă raţională percepută raţional de ceilalţi. Am devenit eu însămi un personaj într-o carte pe care o scriu singură, am redenumit viaţa şi am făcut-o carte. Mi-am permis să îmi scriu singură povestea, să îmi dezleg singură misterele şi să atins singură ultima treaptă. Cărţile mi-au trimis ideea, eu doar am şlefuit-o; ele mi-au iniţiat pasiunea, eu doar am lucrat-o; cărţile mi-au adormit mintea şi s-au jucat cu ea de când mă ştiu, eu doar am captat înţelesurile şi le-am eliberat.

Am ajuns, astfel, şi la penultimul motiv, la penultima mea destăinuire, la motivul nouă pentru care am ales că citesc, pentru care am decis să îmi înţeleg lumea. Am ales să citesc pentru a alege să înţeleg, pentru a avea posibilitatea de a spune şi altora ce simt, ce văd, ce cred, ce merită. Am condus această dorinţă ascunsă de a înţelege şi de a fi înţeles la un nivel a cărei acaparare cotidiană nu există, înţelegerea în sine realizându-se doar prin contopirea ta cu aceasta. Vrei să înţelegi, atunci uită-te cu atenţie, deschide ochii şi lasă totul să te năvălească. Trebuie să vezi toate modalităţile, posibilităţile, ieşirile şi intrările înainte să înţelegi.

Ultimul motiv, dar nu cel din urmă, îmi permite – cred – să ţip de fericire pentru că am ales să citesc. Pentru mine să citesc reprezintă un motiv. Citesc pentru că vreau. Pentru că pot. Pentru că am ales să citesc. Pentru că nu văd o altă cale, pentru că sunt orbită de cuvinte, de poveşti, de acţiuni derulate în propriul meu ritm pe o filă de hârtie a cărui puls pot aproape să îl regăsesc dacă mă concentrez. Aşadar, ultimul meu motiv, ultima mea răsuflare înainte de a da POST se concentrează pe nevoia acută şi subliminală de a citi, pe faptul că CITESC!

Tu citești? Tu simți? Vezi? Auzi? Poți?

Pantofi cui. Baruri famate şi Iubiri interzise.

Pantofi cui. Baruri famate şi Iubiri interzise

Acest text este doar o "frază" de aiureli şi imaginaţie! Aceste rânduri trebuie tratate ca atare!

Numele meu este Alex. Am douăzeci şi şapte de ani, o carieră de succes ca designer vestimentar şi un iubit fandosit. În linii mari viaţa mea ar trebui să fie perfectă. O casă frumoasă la periferia Parisului, un apartament luxos în mijlocul New York-ului, modele pe care să le îmbrac sau să le dezbrac cum vreau eu, oameni care mă apreciază, părinţi care stau la mile depărtare de mine, prieteni care nu se mai opresc din sunat..

Şi cu toate astea îmi lipseşte aventura, să simt adrenalina, să pot să spun că vin acasă şi mă simt bine, fericită, primită cu căldură şi nu cu veşnica întrebare: ’Unde-ai fost pân’ la ora asta?’

Am fost la mama dracu’! Unde puteam să fiu? Acolo unde sunt mereu: la „birou” croind modele noi pentru colecţia vară-toamnă, dar pe cine să intereseze asta? Pe nesuferitul meu de iubit? Nu! Eu şi Mark ne-am cunoscut la una din prezentările mele de modă. Un tip simpatic şi mereu cu zâmbetul pe buze sau aşa mi s-a părut mie atunci. Am acceptat să ne întâlnim pentru că îmi plăcea zâmbetul şi simţul umorului. Au trecut luni bune şi în sfârşit am decis că e momentul să facem pasul următor: să ne mutăm împreună. Să fie înţeles din start: eu şi relaţiile suntem ca şoarecele şi pisica. Ştiam că o să cădem în rutină şi o să stăm împreună doar pentru că ne simţim comod unul cu celălalt. Şi aşa s-a şi întâmplat.

-                     Fir-ar! Iar am întârziat!, murmur pe sub mustăţi la ceasul din peretele opus. Anna a plecat de mult, ea e singura care stă cu mine până târziu, dându-mi tot ce îmi trebuie ca să termin mai repede. Problema? Niciodată nu termin repede!

E marţi aşa că e zi sfântă! La mine nu există sâmbătă sau duminică, la mine există Marţea Sfântă! Ziua când las totul de-o parte şi mă afund în plăcerile proprii! Înainte era vorba de sex bun şi ciocolată la pat, acum este vorba despre o zi de spa şi încercări eşuate să nu îmi murdăresc pantofii Prada în drum spre salon. Uneori funcţionează.. alteori nu, ca astăzi! M-am luat cu treaba şi am uitat complet!

Mai verific ceasul o dată. Numai contează, e în zadar! Degeaba m-aş grăbi. Ies din clădirea care mi-a marcat ultimii ani din viaţă şi renunţ la ideea de spa. Transform pe miercuri în ziua sfântă dacă e. Opresc la covrigăria din josul străzii, îmi iau doi covrigi şi o pornesc spre casă. Stau în mijlocul harmalaiei de oraş, aşa că mersul pe jos în pantofi de cinsprezece centimetrii semnaţi Prada şi multe bălţi, nu reprezintă tocmai mediul meu propice! Trag aer în piept fericită când ajung în sfârşit în faţa casei! Strecor cheia în broască, descui şi sunt gata să urlu: „Am veeenit!”, când sunetul pe care eu am uitat să îl mai fac mă învăluie de la etaj!

Cineva geme în casa mea! Cineva face sex în casa mea! În patul meu!

Urc scările aproape explodând, scoţând fum pe nări şi pe urechi, dar mă opresc! Cine sunt eu să fac pe prietena geloasă? Ştiam că se va ajunge aici, ştiam că nu mai suntem un cuplu de mult. Trag o gură de aer, deschid uşa şi intru în propriul meu dormitor. Ah, cât o să am de curăţat! Şi erau şi cearşafurile de la mama! La naiba!

-                     Nu vă opriţi, strig eu. Îmi trebuie doar nişte haine de schimb..

Mark e şocat. Tipa de sub el nici nu ştiu dacă m-a auzit sau s-a surzit singură de la propriile gemete. Aşa bun era în pat Mark? Ciudat, cu mine nu fusese aşa! Doamne! Eram frigidă! Asta era!

-                     Nu, serios, continuaţi. Continui eu să le vorbesc.

Intru în baie, mă schimb repede, îmi iau botinele de la Gucci cu tocuri înalte, îmi pun ochelarii de soare de la Dolce & Gabana şi eşarfa pe care mi-am făcut-o singură acum ceva timp. Pun ceva make-up pe faţă, îmi trec mâinile prin părul ondulat de dimineaţă şi sunt gata de plecare. Trec toate prostiile din poşeta neagră, vintage pe care am luat-o de la un butic din Paris în poşeta mea roşie care strigă „trage-mi-o!”

În noaptea asta totul se dezlănţuie!

Trec din nou prin dormitor şi dau să ies. Mark se chinuie să îşi tragă blugii pe el şi să închidă fermoarul, iar blonda ţipător de sub cearşafuri să se facă mai mică. Clasic, Mark! Clasic!

-                     Alex! Stai!, strigă Mark.

-                     Aa.. nu! Nu e nevoie! Întoarce-te, dar după ce termini te rog să pleci! Valizele sunt sub pat! Te pup!

Şi plec. Închid uşa după mine, închid şi prezentul în faţa măgăriei ăsteia de relaţii şi a vieţii în sine. Sunt puţin deprimată şi ce fac eu când sunt deprimată? Sex. Dar cu cine? Suspin. De asta s-au inventat barurile şi Caroline!

-                     Car! Sunt Alex! Fat-o am nevoie de un „cui”!

Limbaj clasic pentru cei din cartier atunci când au nevoie de o doză de haşiş! Pentru mine înseamnă simplu că am nevoie de cineva cu care să mi-o trag. Mă întâlnesc cu Caroline la unul din barurile vechi din centrul oraşului şi explic tot, iar ea ascultă în timp ce dă vodcă pe gât mai rău ca un rus. Mereu m-am simţit confortabil să îi spun lui Caroline toate problemele, dar ce mai confortabil mă simt când trebuie să o îmbrac. Are un corp de milioane, ascuns sub haine prea ţipătoare.

Nu ştiu cât timp trece, dar simt cum o mână se lasă în jos pe spatele meu. Frumoasă încercare, fraiere! Aş vrea să spun, dar mă întorc şi ochii mi se topesc într-o pereche de ochi albaştrii ca marea! Oh, uite-mi cuiul! Zâmbesc şi încep şarada!

-                     Hei..

-                     Bună şi ţie, răspund eu.

-                     Derek, îmi pare bine!

Nu zău! Ah, dar tot bun eşti! Mi se scurg ochii, nu? Cineva să mă trezească! O simt pe Caroline murmurând un fel de scuză incoerentă şi pleacă. Trădătoarea! O să o răsplătesc mâine!

-                     Alexandra, dar poţi să îmi spui Alex. Încântată de asemenea!

Nici nu ştiu despre ce vorbim, dar tipul urlă a sex pe pâine şi a parfum scump! Iar ochii lui? Mă fac să mă pierd în două oceane de perfecţiunea şi să se termine totul mai repede! Urăsc joaca de „dinainte”, o urăsc pentru că ştiu că deja sunt udă până la genunchi şi doar m-a atins de vreo trei ori! La naiba cu bunele maniere.

-                     Haide. Zic eu.

-                     Haide unde? Mă întreabă el amuzat. Privirea lui parcă râde de mine. Ha! Şi eu râd de mine! Vezi, un lucru în comun.

Strâng din dinţi.

-                     Unde vrei, răspund. Jocul ăsta se joacă în doi, iubire şi eu încă nu sunt suficient de bătrână să uit cum se joacă!

Înţelege aluzia. Normal că o înţelege. Fac pariu că asta face tot timpul, iese seara în baruri, agaţă tipe, le face să răguşească după care trece la alta.

Mă ia de mână, ceea ce mă surprinde, pentru că nu pare tipul clasic de jucător, dar accept orice vrea pentru că promite multe, iar asta e bine. Am nevoie de minciuni adevărate chiar acum.

-                     Derek? Şoptesc eu când ne apropiem de un Lamborghini negru. Tipu’ fură maşini sau?

-                     Da?

Dar nu găsesc ce să mai spun în continuare pentru că el chiar are cheile de la maşină! Sfinte nebunie!

Dacă până acum îmi era frică de viteză acum cred că m-am îndrăgostit de ea. Conduce haotic, nebuneşte, în toate direcţiile, dar nu mă interesează atâta timp când mâna lui continuă să o strângă încet pe a mea. Nu ştiu cum schimbă vitezele, dar ştiu că nu îmi dă drumul aproape deloc. E ciudat să îmi simt inima luând-o la goană pentru un tip care m-a agăţat într-un bar purtând un tricou negru şi o pereche de jeanşi uzaţi în genunchi! În niciun caz stilul meu, dar totuşi..

Mă las purtată de val şi simt că şi lui îi place să îmi simtă inima, de asta continuă să mă strângă din ce în ce mai tare, să îmi simtă pulsul din ce în ce mai bine. Şi nu îmi pasă pentru că momentan sunt din nou adolescentă, din nou liberă să iubesc pe oricine, oricând!

-                     Aproape am ajuns acasă.. îmi spune el.

-                     Nu. Haide într-un loc în care nu ai mai făcut-o niciodată! Haide pe acoperişul unei clădiri!

Sunt nebună? Nu ştiu. Poate e de la alcool. Poate e de la el. Dar îmi place. Vreau aventură!

-                     Sigur!

Îmi răspunde el şi chicoteşte! Ah, la dracu’! Nu ştiu ce fac, ştiu doar că îi sărut uşor degetele care sunt înlănţuite cu ale mele, apoi îmi trec limba peste ele de parcă ar fi cele mai dulci bomboane din istoria dulciurilor. Mă simt atât de bine, iar el simte la fel judecând după condusul şi mai haotic al lui, asta dacă se poate să conducă mai haotic ca înainte.

Nu ştiu cum urcăm scările sau cum ajungem pe acoperiş. Nu ştiu de unde are o pătură şi nici cum reuşeşte să mă facă să îmi dau drumul doar din sărutări. Ştiu doar că atunci când în sfârşit devenim unul mă simt ca acasă, iar asta e pur şi simplu o prostie, dar o simt şi el o simte la fel! Ochii noştrii se înlănţuiesc şi ne putem citi sufletele unul altuia. E ciudat. E bine. E nemaipomenit.

E începutul a ceva mai frumos?

Eşarfa..

16 ani. Liceul şi totul pare normal. Era, de altfel, o zi normală, sau cel puţin aşa speram eu să fie având în vedere că o zi normală la mine presupune cel puţin trei uşi de care să mă lovesc, zece trepte de care mă împiedic sau pur şi simplu o notă nu tocmai perfectă.

L-am întâlnit într-una din escapadele mele în spatele şcolii. Stătea acolo, părea doar epuizat, probabil lucrase mult. Avea cearcăne şi tot tacâmul pentru definiţia „obosit”, nu am îndrăznit să mă apropii, doar l-am privit de la distantă, mereu făceam asta. Era oarecum obositor pentru sentimentele mele să mă auto-joc cu ele. În fine, pauza era împotriva mea, aşa că m-am ridicat de pe banca îngheţată şi am dat să merg spre clasă, numai că el continua să rămână acolo. Nu avea oră sau se hotărâse sa chiulească? Am mers la banca lui, era singur, i-am atins mâinile care erau îngrozitor de reci, dar nu şi-a ridicat privirea. Adormise. Chiar era obosit. M-am aşezat lângă el si i-am învelit mâinile în eşarfa mea. Nu voiam să se transforme într-un cub de gheaţă, cel puţin nu cât trăiam eu. Am râs.

Trecuseră deja zece minute, era prea târziu să mai încerc să ajung la oră, dar prea devreme să îl las acolo. Am deschis cartea mea preferată şi am început să citesc. Era plăcut, chiar dacă gâtul meu aproape că făcea ţurţuri în lipsa călduroasei mele eşarfe. Cu zece minute înainte să se sune de ieşire i-am scris un bileţel şi l-am lăsat între degetele, acum destul de calde, sperând că aşa o să îmi înapoieze totuşi eşarfa. În ziua aceea nu a apărut. Începusem să mă îngrijorez, poate încă mai dormea şi atunci asta ar fi însemnat că sigur se transformase într-o stană de gheaţa. Am alergat spre banca aceea, dar el numai era acolo. Un zâmbet mi-a scăpat şi totuşi îmi voiam eşarfa înapoi, dacă o aruncase?

Zilele treceau iar eşarfa mea tot nu apărea. Deja mă stresa indiferenţa faţă de lucrurile altora. Eram aproape de poarta şcolii când l-am văzut rezemat de gratiile acelea reci, cred că avea vreo dragoste nedescoperită pentru lucrurile care emană răceala… mi-a făcut cu mâna. Bine, probabil nu mie, mă confundase sau îi făcuse cu mâna fetei din spatele meu, era mai drăguţă decât mine. Am trecut pe lângă el şi mi-am continuat drumul.

-                    Hmm. Mi te aminteam mai drăguţă cu persoanele străine. Chiar aşa invizibil sunt?

Vorbea cu mine. Bine, mă ciupeşte cineva? Vă rog?

-                    S-Scuze, nu ştiam că vrei să vorbeşti cu mine. Credeam că aştepţi pe altcineva…

-                    Păi, din câte ştiu eu, tu eşti cea care mi-a împrumutat eşarfa. Am venit să ţi-o înapoiez.

Nu uitase! Dar tot eram curioasă ce făcuse atâta timp.

-                    După o săptămână? Mă aşteptam să o primesc mai repede. Am crezut că ai îngheţat.

-                    N-am îngheţat. După cum se vede. Am avut treabă şi n-am vrut să ţi-o înapoiez.

Poftim? Cum adică nu a vrut să mi-o înapoieze?

-                    De ce? nu cred că dura mult ca să mi-o aduci.

-                    Nu, ai dreptate, nu dura, dar am profitat cât de mult am putut de parfum. Astăzi aproape că nu mai mirosea deloc, aşa că m-am decis să ţi-o înapoiez, dar vreau ceva la schimb. Ceva mai mult.

Bine… visam? Dacă da cred că ar fi timpul să mă trezesc altfel riscam să mă transform într-un rac la cât de mult mă înroşeam. I-am întins eşarfa pe care o purtasem în ziua aceea, dar nu a acceptat-o. M-a luat de mână şi mi-a spus cu cea mai dulce voce, că îi place de mine şi dacă vreau să fiu prietena lui. Aproape că nu îmi mai simţeam picioarele. Dar am reuşit totuşi să dau din cap. Eram foarte fericită. Poţi muri de fericire? Căci eu nu mai aveam mult.