Mă
îndreptam deja spre o sinucidere curată aşa că ce mai conta dacă îmi mai
pierdeam vremea cinci minute la un colţ de stradă aşteptând ca nenorocirea asta
de misiune să se termine? Îmi acceptasem soarta cu mult înainte să fiu capabilă
să îmi împletesc neuronii în jurul acestui concept. Eram a lor şi cu asta
basta! Cui îi păsa că nimeni nu avea voie să joace decât dacă totul era într-un
mod bizar şi plin de complicaţii inutile ale căror predecesoare eram încă
inaptă să le înţeles. Oarecum.
Saythorius
fusese
planeta mea de baştină decând mă ştiam; locuisem, mâncasem, dormisem, îmi
trăisem viaţa aici de dinainte ca alţii să aibe în grijă această planetă, era
totul acum sau niciodată, era totul aici sau nicicum. Poate că mă lăsasem
închisă în mine atâta vreme, dar optsprezece ani reprezentau abisul meu şi al
tuturor celor ca mine! Ca şi cetăţean de drept al unei dintre cele mai sărace
planete din Universul Alahmidhei aveam dreptul să aleg orice destin îmi
doream, atâta vreme cât se afla sub alegerile celor din celelalte douăzeci de
planete. În principiu aveam dreptul să îmi aleg să fiu un nimeni.
Cel
puţin totul reprezenta alegerea mea într-un fel şi asta conta, sau cel puţin
asta încercau să ne bage pe gât toţi cei care aveau voie să facă asta. Gavaris
era guvernul nostru; totalitarist, complet dezechilibrat, nelalocul lui, dar
totuşi aici şi gata să ne distrugă fără să clipească de mai multe ori. Ideea
lor de egalitatea, era conceptul nostru de dezechilibrare, dar nimănui nu îi
păsa ce un saythorius avea de zis în apărarea lui. Eram boala care distrusese
atâtea lucruri de atât de multă vreme, eram ceea ce mulţi ar considera o
civilizaţie fără scrupule, dezordonată şi mereu gata de luptă, dar nu eram aşa!
Noi eram cei pe care îi antrenau să devină armata perfectă pentru că sângele
nostru conţinea materialul carhantei, noi eram cei programaţi
genetic să omorâm fără să gândim prea mult. Eram cei mai răi şi totuşi cu toţii
ne căutau; noi eram cei care nu aveam dreptul la alegeri voluntare datorită
stigmatei pe care o căram cu noi tot timpul, iar acest timp necruţător ne
profana gândirea tot timpul, ne distrugea corpurile cu munca asiduă din minele
de cobalt şi ne făcea pielea ca de alabastru. Nici ochii nu ne ajutau să plecăm
de aici, fiind singura civilizaţie a căror culoare nu se combina niciodată
perfect, ochii noştrii fiind aproape singurul lucru care ne făcea să ne dăm la
o parte dintr-o ascensiune pe scara ierarhică.
Numele
meu este Mayouri Sephora, dar toată lumea îmi spune Seph, sau cel puţin îmi
spuneau. Am avut o copilărie obişnuită: o familie descentrată, un tată care era
mercenar, o mamă care era asasin plătit, un frate care a murit împuşcat de
Gavaris pentru că încercase să fugă, o casă în apartamentele jegoase ale celor
care considerau că ne oferă totul, o educaţie egală cu zero şi haine care mai
fuseseră purtate de alţii înaintea mea. Ce pot spune, ne place reciclarea la
fel de mult ca mâncatul din aceeaşi conservă cu alţi cinsprezece. Mâncarea era
mereu inexistentă, iar rezervele de apă erau mereu pierdute înainte să ajungă
la noi, rămânând mereu cu aceeaşi opţiune: bea apă de unde poţi şi roagă-te să
nu mori. Nimeni nu avea o altceva mai bun oricum, eram toţi sortiţi să avem
acelaşi destin încă de la început, aşa că nimănui nu îi păsa exact ce urmează
să se întâmple mâine.
La
optsprezece ani era anul în care toţi cei care avuseseră norocul să ajungă aici
aveau de trecut prin trei teste, cine reuşea să le treacă ajungea să îşi aleagă
ce poate face mai departe, dar aşa cum am spus, noi mereu alegeam ce nu mai
rămânea, întorcându-ne la rădăcini pentru un ban cinstit în mine sau pentru un zvanţ
mai mult în antrenamente şi asasinări plătite. Zvanţii nu te ajutau prea mult,
dar cu ei puteai să iei de pe piaţa neagră cam tot ce îţi trebuia dacă voiai să
ai un pahar de apă curată pe masă sau o firimitură de pâine în plus. Dar o dată
ajuns să ucizi, îţi dădeai seama că lupta petru supravieţuire e mai mare şi că
familia de fapt este doar un concept care este inexistent cu totul.
Astfel,
asta era ziua din an în care ne adunam toţi cei de optsprezece ani pentru a
merge la teste. Singura zi din viaţă în care puteai să pleci de pe Saythorius
şi să vezi luxul celorlalţi, să îţi plângi de milă vreo câteva ore şi să
speri că vei fi omorât de ceilalţi participanţi înainte să înceapă durerea
necruţătoare a testelor. Sângele avea să fie din plin prezent, iar amuzamentul
celorlalţi pe măsură. Un fel de eră controversată unde culoarea sângelui aducea
bucurie tuturor! Îmi împachetasem doar cealaltă bluză pe care o deţineam şi îmi
aşezasem pumnalul primit de la tata când aveam şase ani în jurul taliei. Mama
fusese mai profesionistă şi îmi oferise primul meu pistol cu accelerare rapidă
la cinci ani, al doilea venind la şase când deja tăinuiam arta trasului cu
pistolul atât de bine încât nu aveam egal. Ajustându-mi ataşamentul şi
asigurându-mă că nu mă ţine nicăieri, că mişcările aveau să fie fluide atunci
când încercam să îmi scot armele am plecat către îmbarcare.
Părinţii
mei au murit în urmă cu trei ani, de atunci având grijă să îmi duc singură
povara. Nimic ieşit din comun, nu eram singura şi probabil nici ultima, aşa
stăteau lucrurile aici şi toată lumea le înţelegea şi nu făcea nimic să schimbe
ceva. În plus, ce ai fi putut să faci fără să nu fii omorât pe loc şi fără să
nu fii dat uciderii? În principiu, nimic – şi asta nu însemna neapărat că este
un lucru rău, mulţi apelau la modalitatea aceasta când nu mai ştiau cum să îşi
mai facă rost de hrană sau de alte trebuincioase.
Staţia
Mariam era plină cu o duzină de alţii ca mine. Presupun că nu mulţi reuşiserăm
să ajungem până aici şi să rămânem. Am tras aerul plin de chimicale în plămâni
şi m-am aşezat la coadă pentru scanare. Codul meu era tatuat deasupra
încheieturii şi gata să fie scanat când cel de la verificări a şovăit înainte
să îmi treacă încheietura prin maşinărie. Acum ce mai era?
-
Ale tale?, m-a întrebat el ridicându-şi
ochiul verde către armele mele, celălalt fiind acoperit de un bandaj gros alb -
norocosul.
-
Da, acceleratoare, am răspuns eu scurt.
-
Mişto. Să ai noroc, a pufnit el.
Ha.
Noroc pe naiba! Nimeni de aici nu avea vreo şansă în faţa celorlalţi. Noi ne
„antrenam” furând şi alergând de Gavaris, nu într-o sală special amenajată şi
gata să ne satisfacă orice nevoie.
-
Mersi, am răspuns eu – sprânceana de la
ochiul meu albastru ridicându-se.
M-a
bătut pe spate când am trecut şi mi-am continuat drumul spre trainoul
care ne aştepta. O maşinărie care făcea legătura între toate celelalte planete.
Nimeni de aici nu îşi permitea să meargă cu el, de aici nimeni nu prea mai părăsea
planeta o dată ajunşi aici. Mi-am analizat oponenţii, dar niciunul nu părea
prea fericit să fie aici, cine putea să îi condamne! Ne luptasem cu toate
prostiile până acum, dusesem o luptă asiduă împotriva morţii şi cu toate astea
aici eram pregătindu-ne să facem cunoştinţă cu aceasta.
-
Hei, verde-albastru, s-a auzit o voce
trimiţând ecouri în toată sala de aşteptare.
Am
rămas impasibilă la vocea care se auzea, întorcându-mă la gândurile mele şi la
strategia mea de a pierde cât de repede pot pentru a pune capăt amărăciunii,
pentru a plec o dată în remisie şi a fi uitată pentru totdeauna. Nu mai era
nimeni pentru mine aici şi eram deja sătulă de atâta durere, îmi voiam moartea
la fel de mult cum îmi doream acum un pahar cu apă. Mi-am trecut degetele crăpate
peste buzele mele aproape scorţoase şi am răsuflat. Nu mai mâncasem de trei
zile, iar ultima mea rezervă de apă o băusem în dimineaţa aceasta. Speram ca în
Zyos să ne ofere măcar ceva de băut, altfel nu ştiam cum aveam să rezist.
Când
o mâna s-a aşezat peste umărul meu, m-am întors rapid, cu pumnalul deja la
gâtul celui care avusese nesăbuinţa să mă atingă.
-
Hei! Uşor! Nu vreau să îţi fac nimic rău!, a
murmurat cel care ne scanase, mâna lui deja încolăcită pe tocul pistolului de
la talie.
-
Atunci nu mă atinge fără să nu mă anunţi, am
răspuns eu rece.
-
Te-am strigat, dar aparent ochii tăi nu sunt
numele tău, a continuat el.
-
Verde-albastru?, am pufnit eu, matur şi
inteligent, ce pot spune! Ar trebui să îţi spun Chiorus?
-
Amuzant, mi-a întors el remarca, dar voiam să
iei asta, s-ar putea să îţi fie de folos, pari destul de pregătită şi dacă
show-ul de mai devreme nu mi-a demonstrat asta atunci nu ştiu ce altceva o va
face! Fă-i praf, verzuliu!
Şi
aşa a plecat, lăsându-mi în palmă o punguţă micuţă roşie de catifea. Ce naiba?
Am ascuns punguţa în buzunarul gecii de piele pe care o cârpisem până acum,
săltându-mi ghiozdanul cu bluza mai sus pe umăr. Toate perechile de ochi din
sală erau aţintiţi asupra mea, iar show nu era numele meu mic. Am scrâşnit din
dinţi şi am aşteptat ca toţi să se întoarcă la treburile lor şi să mă lase în
pace, nu eram vreun exponat la care să se uite ei.
Când
trainoul a ajuns ne-am îmbarcat cu toţii în cea mai mică linişte posibilă,
aşteptându-ne pur şi simplu destinaţia şi să ne lăsăm mintea să se mai bucure
de alte câteva minute de libertate înainte ca totul se se împrăştie şi să fie
uitat de lume.
...
După
ce am ajuns în Zyos totul a fost destul de normal, mai puţin partea în care
alţii ne serveau pe noi de acum. Apa şi mâncarea erau peste tot şi cu toţii
eram tentaţi să ne îndestulăm cu cât mai mult! Totul trebuia să fie mâncat şi
băut, altfel ne-am fi simţit ca şi cum am fi trăit degeaba, dar oricât de mult
îmi spuneam că este bine să mănânc şi să beau am rămas tot la alimentaţia mea obişnuită:
cât de puţin să trăiesc şi cât mai multă apă dacă tot aveam de acum.
Zyos
era cu mult diferită de planeta mea, dar n-am fost curioasă să o descopăr,
oricum aveam să mor aşa că nu ar fi avut niciun rost. Când am ajuns în camera
mea am reuşit să găsesc ceea ce mă interesa cel mai mult, propriile mele haine
şi divinitatea de a putea să fac baie! Uitasem cât de bine se putea simţi apa
călduţă pe pielea ta umplută de praf şi îndestulată de atât de multă distrugere
din jurul ei. Am irosit cât de puţină apă am putut şi apoi m-am întors în
camera pe care ei o numeau camera de liniştire. Era plăcut să poţi să vezi o
încăpere atât de mare în care ar fi putut să trăiască cinci-şase oameni lejer,
doar pentru tine. Pe unul dintre pereţi se proiecta o imagine de undeva dintr-o
pădure tropicală sau ceva asemănător. Am continuat să mă uit la peisaj până
când ochii mei s-au închis, iar eu am adormit, cu mâna pe unul dintre pistoale
şi cu cealaltă pe punguţa de catifea roşie, unde descoperisem că se afla praf
de stele.
...
Când
m-am trezit am reuşit să mănânc o felie de pâine şi ceva lipicios şi dulce,
apoi am băut cât de multă apă am putut, ca mai apoi să fiu anunţată că astăzi
aveam să participăm la primul test. Nimeni nu ştia în ce constau testele, totul
era schimbat anual şi nimeni nu avea voie să facă contact cu alţi participanţi
pe timpul şederii aici; toţi aveam să ne vedem strict în timpul testului şi
numai atunci, restul întâlnirilor fiind absolut interzise.
Am
reuşit să îmi aleg o pereche de pantaloni dintr-o piele foarte flexibilă şi
uşoară şi un tricou mai larg, lejer cât să mă lase să execut orice manevră.
Bocancii pe care îi purtam erau aceeaşi cu cei de acasă. Nimic nu te lasă să
alergi mai repede decât o pereche de încălţări cu care ai mai alergat şi înainte.
Am coborât pentru primul test, cu mâna dreapta mereu ascunsă sub geaca de piele
şi lipită de tocul pistolului. Niciodată nu ştiai ce se poate ascunde printre
umbre sau în spatele unui zâmbet frumos.
Când
am ajuns la destinaţie am fost şocată să văd aproximativ alţi o sută şi ceva de
participanţi. Dintre toţi aceştia doar aproximativ o cinzeci reuşeau să
supravieţuiască. Cei mai buni trebuie să trăiască, acesta era mottoul celor din
Zyos. Ori erai suficient de bun cât să mai trăieşti pe alimentaţia mizeră a
statului ori nu erai. Ştiam că a să aleg oricând moartea înaintea unei slujbe
care să mă omoare mai repede decât îmi pot pronunţa numele, dar puteam cel
puţin să mor încercând.
O
voce puternică cu accente stranii s-a auzit parcă de peste tot. Nu ştiam cine
vorbeşte, dar cuvintele lui erau clare, dure, puternice.
-
Sunteţi aici datorită nouă şu puteţi să
plecaţi de aici tot datorită nouă. Demonstraţi-ne că sunteţi suficienţi de buni
şi vom avea de dezbătut dacă meritaţi mai mult. În testul de astăzi veţi avea
de trecut proba celor ce nu uită!
Şi
asta a fost tot! Fiecare dintre noi am primit apoi o pereche de ochelari cum
mai văzusem pe la cei mai înalţi de prin Saythorius, apoi am fost conduşi
într-o încăpere uriaşă şi lăsaţi acolo.
Un
bip lung s-a auzit în toată sala, iar apoi unul câte unul toţi dintre noi ne-am
trezit la pământ urlând de durere şi implorând ca totul să se oprească. Proba celor
ce nu uită era de fapt propriul tău trecut întors la viaţă să te bântuie!
Uciseseşi? Minunat, cum ar fii să vezi asta de o mie de ori? Ai mai dori să
trăieşti? Furaseşi? Cum ar fi dacă cel de la care ai furat te-ar găsi şi te-ar
omorî de o sută de ori? Îi murise cineva drag? Absolut fantastic, atunci haide
să ne uităm la asta de mii şi mii de ori până când fiecare gest al lor este
imprimat pentru totdeauna în creierul tău.
Eram
deja la podea urmărind pentru a cincea oară uciderea mamei mele. Eram gata să
le spun că nu va funcţiona niciodată. Inima mea uitase de mult să mai bată
pentru cei care sfârşiseră viaţa aceasta şi se aflau într-un alt loc. Sângele
lor nu mă mai făcea de mult să îmi doresc să îl văd pe al meu; corpurile lor
fără viaţă mă bântuiau oricum în fiecare noapte, expresiile lor oricum erau cu
mine mereu, ochii lor coloraţi şi fără viaţă de mult tatuaţi în spatele
pleoapelor mele.
Eram
la podea pentru că aşa era toată lumea.
...
După
ce testul s-a terminat şi mai bine de treizeci de participanţi renunţaseră,
strângând între dinţi pilula albastră pe care ne puseseră să o ţinem acolo de
la micul dejun, murind otrăviţi, mai rămăseserăm aproximativ o sută. Cu toţii
ne priveam deja suspicios, gata să ne omorâm între noi dacă cineva ne-ar fi
cerut aşa ceva. Aş fi putut să îi omor pe oricare dintre ei, aveam experienţă
în aşa ceva de când aveam zece ani. Opt ani nu mă încetiniseră, îmi dăduseră
mai multă flexibilitate, un alt mod de a privi lumea şi de a gândi cum aş putea
să îi omor în mai puţin de zece secunde.
Nu
spărsesem pilula pentru că mi se părea un mod prostesc să mori. De ce să
trăieşti optsprezece ani ca să mori doar pentru că ai mestecat o dată? Dacă
urma să mor în testul doi voiam să fie cu onoare, nu pentru că alesesem calea
uşoară: sinuciderea.
...
Eram
gata să adorm când uşa de la camera mea s-a deschis brusc şi unul dintre cei
care reprezentau garda Gavaris a intrat de parcă deţinea locul. Poate o şi
făcea, cine ştie.
-
Cine eşti?, m-a întrebat el gata să îmi
zmulgă ochii!
-
Poftim?
-
Cine eşti? De ce nu ai murit?, a continuat
el.
-
Ha! Glumeşti nu? Cum adică de ce nu am murit?
Ţi se pare că trebuia să o fac?, m-am enervat eu.
-
Da! Toţi cei din Saythorius au murit azi mai
puţin tu! De ce?, tot continua el să urle la mine.
Furioasă
mi-am scos pistolul cu acceleraţie şi l-am îndreptat către inima lui. Scrâşnind
din dinţi la nepăsarea lui, am mutat pistolul în mâna stângă şi cât de repede
am putut eram deja în spatele lui cu pumnalul la gâtul lui. Piciorul meu era
deja la baza coloanei sale vertebrale, iar pistolul meu înfipt între cea de-a
şaptea şi cea de-a opta coastă, în partea stângă ameninţându-i inima.
-
Numele meu este Seph, am optsprezece ani şi
vin de acolo de unde nu îşi doreşte nimeni să vină. Dacă o singură dată îmi mai
comanzi, o să am grijă să fie ultima dată, băieţaş!, i-am mârâit eu în urechi.
Când
vocea lui şi-a pierdut drumul către urechile mele, am lăsat armele şi m-am
aşezat în faţa lui pe canapeaua din piele neagră, întorcându-mă la sticla mea
de apă, aşteptând explicaţiile care aproape că urlau de nerostite.
-
Seph, a început el, iar eu mi-am ridicat
privirea către ochii lui de un albastru imaculat – aşadar vedea după Quaris,
sunt aici pentru că nu înţeleg. Cine eşti?
-
Cum ţi-am mai zis sunt Seph, de pe..
-
Da, m-a întrerupt el, asta am înţeles, dar e
ceva în neregulă! N-ai omorât pe nimeni niciodată?, a continuat el mărindu-şi
ochii la improbabilitatea care îi părăsea buzele.
-
Ba da, mai mulţi decât pot număra, i-am
răspuns eu, acum dacă am terminat aş dori să mă întorc la somnul meu de
frumuseţe şi nu pot face asta cu tine aici, am concluzionat eu.
-
Da. Dar totuşi încă ceva: nu simţi?
-
Eşti cam insistent nu crezi? Şi nu, n-am
simţit niciodată, de ce aş face-o acum? Emoţiile sunt mult prea ciudate oricum.
Te omoară de fiecare dată!
Când
m-am ridicat să mă îndrept spre dormitor s-a ridicat şi el, întorcându-se către
uşă.
-
Mâine, va fi dur şi fizic, a murmurat el şi a
plecat.
Hm,
asta însemna că mâine aveam să ne luptăm şi să omorâm cât mai mulţi. Încă ceva
mult prea uşor. Făcuseră oare asta doar ca să câştig eu?
...
A
doua zi ne-am pierdut cu toţii în luptele corp la corp. Nu existau reguli şi
fiecare oponent putea să facă orice. Ideea? Nu îţi omorai competitorul nu
treceai mai departe. Trecusem deja de primul, având grijă ca energia mea sa
rămână la un nivel cât mai bun, să nu mă obosesc prea tare şi să evit să arăt
tot ceea ce pot. Ar fi putut să fie în avantajul meu mai devreme sau mai
târziu.
După-amiază
am mai continuat cu încă un meci, rămânând la un total de douăzeci şi şase de
competitori. Cu toţii ne analizam între noi. Un fel de energie pură îmi
cotrobăia fiecare centimetru de piele, făcându-mă să ard de la atât de multă
plăcere. Îmi plăcea ideea, la fel de mult cum îmi plăcea să le arat că până şi
un ucigaş în serie putea să aducă moartea mai graţios decât oricine. Dorinţa de
a învinge mi se înfiripase atât de adânc în vene încât eram sigură că dacă
cineva mi-ar fi tăiat pielea din greşeală ar fi murit de la cât de mult îmi
doream să câştig. Nu înţelegeam de unde îmi găsisem atâta forţă, dar era bine
venită oricând.
Seara
am continuat acelaşi ritual. Salivând la toate delicatesele puse dinaintea mea
şi continuând să mă asigur că aveam să mănânc cât mai puţin cu putinţă, corpul
meu fiind deja obişnuit, dar hidratarea era mereu în prim plan.
...
În
ultima zi am avut de demonstrat cât de puternici suntem şi am înjurat n barbă
regretând că nu mâncasem mai multe proteine cu o seară înainte. Totul consta
într-o cursă cot la cot cu ceilalţi participanţi. Eram unul împotriva altor
douăzeci şi cinci. Eram eu împotriva matahalelor de pe planeta Biar, dar
şi a iscusiţilor de pe Jadonz. Cum aş fi putut să câştig? Dar aceeaşi
energie îmi pulsa în vene şi aceeaşi dorinţă de câştig îmi măcina oasele. Eram
gata.
Prima
parte consta în a urca un versant proiectat de organizatorii Gavaisului. Floare
la ureche, cum atunci când ai nevoie să ucizi pe cineva trebuie să fii pregătit
de orice, iar urcatul versanţilor scorţoşi din preajma locului pe care îl
numeam casă era mereu un loc bun de jucat pe vremea când fratele meu încă mai
trăia. Trebuia să fi fost eu moartă, nu el.
Am
urcat versantul cu agilitate, oprindu-mă din când în când pentru a mai arunca
câte un ochi la ceilalţi. Cu toţii erau în spatele meu, doi deja căzuseră, iar
trupurile lor neînsufleţite părăseau deja arena. Douăzeci şi trei de învins de
acum. Când am doborât muntele sângele îmi curgea prin vene asemeni fumului
împrăştiat de vânt. Totul era aproape halucinant.
Coborârea
a fost şi mai uşoară, dar cea de-a doua etapă aproape că mi-a tăiat răsuflarea.
Fiecare dintre noi trebuia să se lupte până la moarte cu cel pe care îl
iubiseră cel mai mult. Când în faţa mea a apărut proiecţia identică a fratelui
meu am încremenit. Nimeni nu ar fi trebuit să fie atât de crud. Instinctele
mele de asasin s-au pus în mişcare, dar inima mea parcă îmi încetinea fiecare
mişcare, făcându-mă să par o ţâncă lipsită de apărare.
-
Îmi pare rău că ai murit, Jake!, am murmurat
eu.
Dar
ochii fără de viaţă ai acestuia m-au trezit la realitate. Acesta nu era Jake!
Era doar o proiecţie extrem de bună a celui care o dată îmi fusese mentor, a
celui care şi-ar fi vândut şi viaţa pentru a mă proteja. Dar cum aş fi putut să
îl omor chiar dacă aş fi vrut?
În
urma mea cu toţii se luptau la fel de haotic ca şi mine. Niciunul nu ştia cum
ar trebui să se mute. Mulţi dintre ei recurgând la aceeaşi manevră pe care cei
de pe planeta mea recurseseră în primul test. Simţeam deja forma palpabilă a
pastilei pe limba mea, dar nu aveam să recurg la asta, deşi tentaţia era atât
de mare!
Holograma
Jake a profitat de neatenţia mea se cerându-mi destul de grav braţul,
făcându-mă să gem pentru prima dată de durere. O altă cicatrice, o altă poveste
imprimată pe corpul meu pentru totdeauna, dar cel puţin aceasta avea şi valoare
sentimentală. Cum aş putea să îmi omor propriul frate, hologramă sau nu? Mă
simţeam atât de neputincioasă. Atât de lipsită de apărare.
Nu
am reacţionat până când cuţitul său nu s-a înfipt adânc în coapsa mea
făcându-mă să urlu de durere. Asta vă făcea să vă distraţi? Asta vă plăcea?
Teroarea, groaza chipurilor noastre, umilinţa, negăsirea noastră personală?
Pierderea conştientului nostru în faţa celor iubiţi? Asta vă doreaţi?
Când
holograma Jake s-a apropiat din nou de mine nu am mai ezitat. Mi-am închis
ochii şi folosindu-mă de punguţa din buzunarul pantalonilor am aruncat
conţinutul acesteia către el. Praful de stele era cel mai frumos paralizant.
Oponentul sau cel pe care îl administrai rămâneau într-o stare de amorţeală
completă. Conştienţi şi totuşi inapţi să se mişte. M-am apropiat uşor de cel pe
care îl iubisem cel mai mult pe această planetă şi am recurs la cel mai uşor
mod de a-l ucide. Chiar şi privind ochii fără viaţă tot m-am văzut omorându-mi
fratele, înfigând pumnalul primit de la tatăl nostru direct în inima acestuia.
Când
sunetul făcut de corpul său prăbuşit la pământ m-a readus la realitate, simţeam
deja mici firicele de apă pe obrajii mei. Ploua? Dar mâna mea dreapta s-a
ridicat din proprie iniţiativă şi mi-a şters apa de pe obraji. Erau lacrimi?
Priveam şocată picăturile de pe mâna mea. Nu plânsesem niciodată în viaţa mea.
Nici chiar atunci când îmi pierdusem familia unul câte unul. Nici atunci când
totul în jurul meu se destrăma şi eu eram a nimănui. Nici măcar atunci. Dar
acum plângeam.
Mi-am
înghiţit mingea imensă din gât şi am continuat testarea.
Următorul
pas era unul dintre cele mai grele. Trebuia să ne bazăm doar pe miros şi auz.
Intrasem într-o zonă în care orice alt simţ al nostru ne era furat, eram pur şi
simplu furaţi de proprii noştrii ochi în aşteptarea necunoscutului. Când
răgetul gutural şi puternic al unuia dintre cele mai de temute animale s-a
auzit lângă mine aproape că mi-am părăsit propria piele şi am luat-o la fugă.
Dar aici era vorba de control, de tărie, de cât de bine te descurci de fapt?
M-am
întors către sursa către Ciarotaris şi aproape că puteam să îi văd
colţii şi să îi simt saliva scurgându-se pe pielea mea. Era atât de aproape.
Cel mai mare duşman al umanităţii era aici cu mine; era extrem de greu să omori
unul chiar şi cu toate simţurile în alertă, darămite fără să vezi absolut
nimic? M-am concentrat şi am încercat de bine am putut pe respiraţia putredă a
acestuia. Nările mi se lărgeau cu fiecare respiraţie a acestuia, strâmbându-se
apoi în protest când acesta inspira. Nu mişcasem niciun muşchi. Dacă nu aş mai
fi omorât niciunul până acum poate nu aş fi ştiut că şi ei sunt la fel de orbi
ca şi mine acum. Acesta era marele secret al acestora, pe care doar puţini
supravieţuiseră să îl spună mai departe. Dar eu avusesem „plăcerea” de a omorî
unul atunci când aveam doar cinsprezece ani şi mă aventurasem mult prea departe
în pădurile neexplorate de lângă casa noastră – casa mea.
Am
aşteptat ca acesta să se apropie de mine şi să îmi adulmece mirosul. Eram
absolut gata să îl împuşc, dar asta ar fi însemnat să fac mult prea multe
mişcări. Chiar dacă glonţul l-ar fi omorât imediat datorită concentraţiei
ridicate de cobalt pe care îl avea în el, aveam altă abordare care era mai
riscantă. Şi acum serios, de câte ori jucasem eu curat şi fără riscuri? Absolut
niciodată!
M-am
aruncat asupra bestiei şi mi-am încolăcit mâinile după gâtul acesteia. Îmi
mişcam picioarele pe sub el, evitând orice contact cu abdomenul plin de spini
otrăviţi ai acestuia. Cu o mişcare fluidă mi-am retras pumnalul de la talie şi
apoi l-am înfipt cu putere în gâtul acestuia. Dar era prea târziu. Simţisem
deja cum gurile sale adiacente de pe gât îmi penetraseră pielea de pe mâini. Mă
mânca de vie, o puteam simţi. Mai aveam nevoie doar de puţină forţă pentru a
înfige pumnalul cât mai adânc, dar mâinile mele au cedat.
Am
căzut sub animal şi eram pregătită să fiu sfâşiată, dar cu o ultimă suflare
mi-ar ridicat mâinile deasupra capului. Eram gata să îi barez colţii când mâna
mea a atins din greşeală mânerul pumnalului şi cu un ultim efort l-a împins mai
departe. Urletul de durere şi de moarte a Ciarotarisului a străbătut
fiecare fibră a corpului meu. Se terminase. Câştigasem lupta. Câştigasem din
nou în faţa cele mai de temute creaturi văzute vreodată. Cu ochii închişi de
data aceasta.
Când
m-am ridicat vederea mi se reinstalase din nou, iar sângele care îmi curgea din
rănile de pe mâini şi din coapsă era deja prea mult. Senzaţia de leşin care m-a
cuprins era din ce în ce mai puternică. Dar mai era o singură etapă. Una
singură şi aveam să câştig. Un singur pas şi eram acolo. Doar unul.
Mi-am
controlat fiecare fibră din mine pentru a-mi muta un picior în faţa celuilalt.
Eram atât de rănită încât ar fi trebuit să fiu moartă până acum. Ar fi trebuit
să mă las cuprinsă de amorţeală şi să renunţ. Care era scopul să câştig oricum?
Niciunul. Aş fi murit oricum, nivelul meu de energie fiind aproape egal cu
zero.
Când
am păşit pe câmpia din faţa mea, aproape că am crezut că deja halucinez. Dar de
fapt proiecţia se schimbase. Mai eram doar eu şi încă cineva. Singurii
învingători? Frumos. Păcat că el avea să fie în curând singurul învingător.
Când mi-am îndreptat privirea către el i-am simţit durerea la fel de tare ca şi
pe a mea. Era şi el la fel de plin de răni ca şi mine. Eram amândoi mult prea
răvăşiţi ca să mai continuăm. Eram gata să renunţ când o adiere a vieţii mi-a
făcut brânci. Oponentul meu a căzut lat la pământ. Murise. Vorbind de ironia
sorţii.
Când
m-am prăbuşit şi eu aproape că nici nu am mai auzit când numele meu reverbera
din toate colţurile anunţându-mă drept câştigătoare. Câştigasem. Eu, Mayouri
Sephora, din cea mai jalnică planetă câştigasem. Felicitări mie însămi.
...
Când
m-am trezit eram înconjurată de pereţii de un alb imaculat ai unei rezerve de
spital. Mă simţeam atât de ruptă încât nimic nu ar fi putut să mă facă să simt
asta mai bine de atât. Avusesem atât de mult noroc. Mi-am ridicat mâna stâng şi
am inspirat rapid când fiecare urmă de piele sfâşiată făcută de bestie se
evaporase. Totul se evaporase. Eram în durere pentru că propriul meu creier nu
înţelesesem că fusesem reparată. Toată povara aceasta şi nu aveam niciun semn
care să îmi demonstreze apartenenţa. Câştigasem fără să câştig nimic pentru
mine.
Sunetul
slab al unei uşi deschise m-a avertizat că cineva se îndrepta către patul meu.
Instinctiv mi-am dus mâna către ataşamentul pistoalelor mele, dar lipsea
de-antregul.
-
Uşor. Chiar dacă rănile nu mai sunt acolo
asta nu înseamnă că sunt vindecate complet. Regenerarea începe mereu de la
suprafaţă către interior, aşa că dacă te mişti prea repede s-ar putea să se
deschidă la loc, a continuat într-o voce monosilabică vocea care îmi pătrundea
tot mai mult în spaţiul personal.
-
Mulţumesc, am mârâit eu. De câte ori spusesem
eu mulţumesc vreodată? Da, niciodată!
-
Pentru puţin, trebuie să ai grijă câteva zile
şi apoi vedem ce putem face mai departe Câştigătoare-o!
Şi
aşa eram din nou în liniştea gândurilor mele. Nu îmi aminteam când am adormit,
dar a doua oară era din nou garda din seara aceea lângă mine. Acum ce mai voia?
Un pumn în vreunul dintre ochi?
-
Felicitări, a mormăit el când a văzut că
ochii mi s-au deschis.
-
De ce îmi spune toată lumea asta? Nu trebuie
să mă felicite nimeni că am omorât, că am luptat şi că am învins. Ar trebui să
mă felicitaţi că v-am demonstrat că şi noi putem să ajungem acolo unde
doar mulţi alţii au fost înaintea noastră! Pentru asta ar trebui să mă
felicitaţi!, aproape că am urlat eu.
-
Atunci felicitări!, a continuat el pe
un ton batjocoritor.
-
Du-te dracu!
Restul
orelor s-au scurs într-un fel de abis necontrolat. Nici nu mai ştiam când eram
trează sau când dormeam, ştiam doar durerea şi atât. Nimic nu putea să doară un
corp mai tare decât o grămadă de răni pe care nu le putea procesa, dar care
totuşi necesitau timp să se vindece.
...
Când
m-am trezit respiraţia îmi era sacadată, părul lipit de ceafă, iar inima îmi
cânta cel mai ritmic cântec de tobe pe care îl auzisem vreodată. Mi-am trecut
mâinile prin păr, apoi m-am cuprins de talie şi am început să plâng. Avusesem
din nou acelaşi vis. Acelaşi coşmar din nou şi din nou. Eram atât de plină de
răni că nici nu le mai găseam începutul darămite sfârşitul. Eram atât de ruptă
încât propria mea minte continua să îmi ofere scenarii din ce în ce mai ciudate
despre alte răni care ar fi putut durea şi mai tare.
-
Eşti bine, scumpo?, s-a auzit vocea mamei din
uşa dormitorului meu.
-
Da mama, sunt bine. Doar un vis urât, am
răspuns eu.
-
Bine scumpo, Daniel va fi aici să te ducă la
şcoală în treizeci de minute, poţi să fii gata? Micul-dejun este deja pe masă!
Să fii cuminte azi la şcoală!, a terminat ea şi a plecat.
După
ce am auzit maşina părăsind garajul m-am târât spre baie şi m-am privit în
oglindă. Arătam complet oribil, dar cel puţin eram din nou acasă, în patul meu,
în hainele mele, pe Pământ, cu oamenii cărora le păsa cu adevărat de mine. Eram
din nou Kathrina Tronson, tipa drăguţă din liceu pe care toţi o strigau Kat,
care se descurca cel mai bine la matematică. Dar cum aş fi putut să uit oare de
faptul că acesta era preţul pe care îl plătisem? Că trebuise să câştig o luptă
atomică pentru a câştiga premiul de a mă naşte aici? Normală?
-
Eşti gata, frumoaso?, s-a auzit vocea lui
Daniel de la parte.
-
Într-un minut!, am răspuns eu privindu-mi
din nou ochii: unul albastru şi unul verde. Singurul lucru care mă dădea de gol
că nu sunt de-a lor. Am zâmbit şi am continuat să mă pregătesc. Afară mă
aştepta o zi frumoasă!
Câştigasem
cea mai frumoasă viaţă posibilă!
.....................................
Scris de Theo
Data 20 Noiembrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu