Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te
deschide complet. Este exact ceea ce se aşteaptă, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna
celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu "când nu ascunzi nimic"
celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce aşteaptă de la tine să ascunzi. Este
poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin
celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce
aşteaptă altul de la tine să spui.
Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în
timp ce ea nu e nici una nici alta, nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi
foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au
absolut nici o importanţă, că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le
spui, că îşi măcină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că visează
la lucruri ce o îndepărtează de adevăr şi de fericire atunci sigur nu eşti sincer, eşti nebun.
Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de
un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi
"sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu
noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de
prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile
de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele,
oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării
definitive. Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele,
un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa la
acea complicată clasă de sentimente şi
orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie
unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viaţa.
În prietenie se întâmpla acelaşi lucru: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti
tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti
sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da,
ceea ce poţi justifica, verifică, contrazice sau afirma în
sentimentele prieteniei.
Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la
fel.
Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare
dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin "libertate" înţeleg
suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se
compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe
stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit
să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă, în
general, ceea ce la place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi
ei.
Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus,
distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Dacă într-o
zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu
mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti. Câteodată eşti
tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii
tale: toleranţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu