"Trecutul devine astfel o altă înfăţişare a condamnării..."

Adolescenţa

Îmi retrăiesc propriul trecut, nici nu mai are importanţă dacă este un trecut îndepărtat sau mai recent, îl numesc doar trecut – o noţiune care mă aruncă în salba de expresii a trăirilor: naivitate, temperament coleric, parşiv, egoist, posesiv, generozitate, frustrări, gelozie, respingere, agresivitate, platonism, acumulare, desfrâu, iubire, puritanism, indolenţă, renunţare la sine. Trecutul devine astfel o altă înfăţişare a condamnării aducând comparaţia în raţiunea irealităţii, ucigându-ne din faşă, reuşind să ne descompună dorinţele, lăsându-ne limitaţi în opţiuni.

Ca şi adolescenţi ne trăim şi ne hrănim iluziile cu acele compromisuri, cu acele experienţe eşuate din neputinţa dăruirii şi de dorinţa de a fi dominaţi de suferinţă atingând astfel punctul refulării şi disputelor filozofice cu cei care ne domină încercând să dezbatem acea tentă de echilibru ireală transpusă în incompetenţă emoţională. Neîmplinirile ne completează perfecta decădere din mintal şi ne condamnă la primul păcat capital: mândria. Am fost aleşi de noi înşine să purtăm stigmatul celei mai profunde suferinţe, să ne materializăm mintea pe un condei pierdut şi prăfuit în raftul din sertarul de jos al biroului. Ne mâzgălim sufletul nu pentru că vrem să simţim durerea lichidă prelingându-se pe mâinile noastre pătate de adolescenţă, ci pentru că vrem să ne materializăm trăirile unui trădător fără milă: timpul.

Ne aruncăm în braţele pustiite ale vieţii tocmai pentru că nu mai ştim cum să scăpăm de emoţiile care ne-au acaparat vieţile. Ne simţim inapţi de a păstra un echilibru cu realitatea, căzând în superficialitate, debutând în noua eră a comunicării, pregătiţi pentru ce nu mai suntem, ignorând ceea ce suntem; tratăm arta de „a exista”, arta de „a trăi” cu dispreţul artei de „a nu fi”. Oficial nu avem curajul de a ne declara decesul. Idealurile noastre, se contemplă devenind adevărate cimitire vii, trezindu-ne victimele laşităţii proprii, afundându-ne într-un proces de curăţire a realului de pe feţele noastre zugrăvite de ireal. Ne simţim neputincioşi în faţa realului tocmai pentru că prin noi trăieşte irealul, o contorsionare a unui infinit potenţial îngheţat într-un finit actual.

Simţim cum fiecare secundă ne face să ne schimbăm, dar de fapt nu realizăm că tocmai faptul că suntem imortalizaţi, prinşi în neschimbare ne propagă sufletele unor himere ale căror finalitate este reducerea sfâşierii sufletului nostru torturat de „suferinţă”.

Propria noastră fericire tristă îmbată şi ultima fărâmă de real contorsionată, devenim păpuşile propriului nostru creier care tânjeşte decât după perfecţiune, lăsându-ne sufletul să devină un lagăr al unui impertinent univers cicatrizat de atât de multă ură. Fantasmele sentimentelor bântuie triste suferinţa, dar nu se încumetă să se preschimbe în fiare ale binelui, căci binele rămâne răul. Ne auto-otrăvim cu ironie şi mister, distrugându-ne din interior către exterior. Oare chiar nu putem să visăm fericirea? Laşitatea nu ne permite căci laşitatea însăşi se află în spatele acelui caracter puternic.

Atingem cu privirea iubirea pentru că nu suntem capabili de a o experimenta, tocmai pentru că ne este frică de imposibil. Credem cu tenacitate că nu suntem decât fiinţe ale căror mişcări sunt necontrolate dacă nu practicăm cu vehemenţă auto-mutilarea sentimentelor noastre. Vedem cu sufletul posibilităţile unei dureri încă dinainte de a se produce ori de a fi capabili să o suportăm.



Suntem fiinţe ale căror principii sunt complicate, suntem fiinţe neînţelese tocmai pentru că nu înţelegem. Suntem, într-un cuvânt, adolescenţi.